miercuri, 20 octombrie 2010

Când viața îți face pe plac

Oh, cuvintele! Cum află ele înaintea oricărei alte muzici sensul plăcerii, cum pot ele să-ți urce din glezne, să te răscolească și să-ți coboare-n tălpi, cum reușesc ele să te răstignească mai întâi, ca mai apoi să te elibereze...

O știu de mult și încă nu m-am obișnuit. În relație cu frumosul mă mai trezesc și azi buimacă. Un fel de soare interior îmi transformă atunci sufletul în acordeon și-mi cântă canțonete napolitane.

Profit de ceasul ăsta de bunătate a vieții.


vineri, 15 octombrie 2010

Mentalista

Există momente în viață când impostura e singura cale de a ascunde un adevăr de care te jenezi. De pildă noi, veniți obosiți și abulici în Antalya, cu gândul să nu avem altă alegere de făcut decât între kebabul-bufet și puiul Tandori- a la carte și altă hotărâre de luat decât dacă ne punem prosoapele pe șezlongurile de lângă mare sau pe cele de lângă piscină...

Cum suntem martorii lui All-Inclusive de câțiva ani, știam că singurul act volițional în turismul la totul de-a gata este ” vreau să nu mișc un deget și să nu cheltui un ban”. Așa că nu ne-am opus. Ne-am așezat confortabil în starea de grație a turismului de musafir. Și a trecut o zi, au trecut două...

Dar c’mon! Jumătate din plăcerea fructului oprit o face tentația. Prin urmare, nu am văzut niciun motiv pentru care să nu ne clătim ochii cu fel de fel de mărfuri!

Așa se face că, dintre toate opțiunile de cultură și civilizație turcă, prima pe care am ales-o fără dezbateri a fost: shopping în Antalya. Recunosc, sunt nici mai mult, nici mai puțin decât femeie. O biată femeie –aș adăuga- fără apărare în fața pohtei de cumpărături. Nu vroiam, însă, nici aur, nici covoare, nici geci pe piele. Deși o servietă frumoasă, recunosc, m-ar fi făcut mai fericită decât am fost după ce am văzut în București Samsonite-ul ăla, pe care nu m-am îndurat să dau 3700 lei.

În fața hotelului a tras o limuzină Mercedes cu interior din piele gri, de Cordoba, și o inscripție la exterior care-ți dădea (previzibil!) fiori de plăcere: ROYALTY VIP.
Un șofer mai bine îmbrăcat ca noi, cu costum de firmă și ochelari cu ramă de aur, ne-a deschis portiera, invitându-ne înăuntru. Noi, în inuri mototolite și papuci, intrând până-n fund, cu capul plecat, ca-n duba poliției, numai a os regal nu arătam! Ne-am așezat sudați unul de celălalt, dându-ne coate și chicotind cu plăcere de așa impostură!

Mașina a oprit în fața unui magazin de dimensiunea unui hangar. Ne-a întâmpinat cu vorbe românești un turc cu semnalmente de italian. Brunet, cu părul lung și îngrijit, cu perciuni dichisiți la hair stylist și eșarfă din mătase bordo cu arabescuri mierii înnodată la baza gulerului descheiat al cămășii imaculate.

Înăuntru, cât vedeai cu ochii, stâlpi și spații generoase din marmură. De pe niște trepte monumentale, din poziția gânditorului de la Hamangia ediția de vară, ceva mai relaxată, ne zâmbeau manechini smoliți, purtând costume și pălării de dandy.

”Impresionant” -zicem, dar n-apucăm să punem degetele încrucișate deasupra portofelelor, că ghidul vorbește cu managerul ceva în turcă și suntem băgați în dreapta, într-o mică sală, cu podium și doar un rând de scaune din catifea. Până să întrebăm noi ce film rulează și de ce se deranjează atâta pentru noi, se și face penumbră pe VIP-Royalty-urile din public, în timp ce scena-dimpotrivă- se luminează. În ritmul unei muzici pornite la două bătăi autoritare din palme, câteva prigorii și-un cintezoi încep să-și fâlfâie aripile din blănuri și piele spre noi, oprindu-se din defilare doar pentru câte o poză în fața noastră ”Fi-r-aș a naibii!”îmi spun în minte precum Nea Mărin la întâlnirea cu viața miliardarului!

O doamnă care știe românește ne umilește la microfon: ”avem aici o frumoasă jachetă din piele de cangur, model unicat, foarte potrivită pentru o doamnă dinamică, independentă, care trăiește în mediul urban” Deschid imediat dialoguri imaginare ”Bun, nu-s eu. Treci la următoarea!”

Femeia e profesionistă. În timp ce vorbește aruncă ocheade-scanner către fața mea. Dar nici eu nu mă las citită așa ușor!...”Poo-kăr feis”...încep să fredonez în gând, bruind strigătul de ajutor care-mi vine mentalistic din stânga, dinspre prințul consort.

În fine, după ce am aflat totul despre animalele în pielea și blana cărora defilaseră manechinii, dar totul: ce metode de prelucrare a pielii s-au folosit, ce lungime are firul blănii, la ce vârstă a fost sacrificat animalul, am plecat din sală convinsă că oamenii ăia știau și care-au fost ultimele cuvinte ale animalului și, la cerere- ți le reproduceau fără greș în vreo 7 limbi de circulație!...

Sigur, despre preț, nu suflaseră o vorbă! Și chiar de-ar fi suflat, gologanii noștri tot 500 euro ar fi însumat! Or, intuisem că de banii ăia am putea cumpăra un portofel gol, ca să aibă celălalt portofel, rămas gol, cu cine se juca.

Odată ajunși în hol, urcăm secondați de 2 angajați plus turcul-italian, în magazin. Zeci, poate sute de modele și culori. Piele și blană naturală. Deasupra umerașelor, branduri celebre! Mă șterg de transpirația rece, îmi dau cu mâna parfumată pe la nas, în chip de săruri, fac o cruce cu limba-n gură și, în sfârșit, îndrăznesc să citesc etichetele...Totuși, nu reacționez la suprafață. Mă uit atent la fiecare produs în parte, mimând calificarea, dar în interior țip ca din gură de șarpe: ”Cââââââââââââât???!!!”

În timp ce eu încep să probez în neștire, că doar probatul e gratis, italo-turcul îl poftește pe soțul meu să se așeze la o cafea turcească. Aproape îl aud pe al meu cum transpiră rece- și sigur nu de la aerul condiționat- și cum se roagă ca luciditatea și cabotinismul meu să se înțeleagă asupra unuia și aceluiași finish apoteotic al rundei de shopping: ”Mulțumim, toate produsele sunt foarte frumoase, dar nu e ceea ce căutăm!”

Ntz! N-a fost să fie! Am ieșit de-acolo, o oră mai târziu, cu o sacoșoaie elegantă, din hârtie neagră, în care odihnea o etolă din Cincilla. Culmea e că acum, la întoarcere, costumul gri al șoferului părea chiar ponosit.

duminică, 10 octombrie 2010

TALLOUZI

O iubise enorm. Din prima zi când a văzut-o a știut că trebuie să o aibă. Să fie ”habibti” a lui. Ea nu a băgat de seamă uimirea din ochii cu care Tallouzi o privea, ca pe o mică minune, așa că a rămas, o vreme, în afara camerei obscure din mintea bărbatului care o idolatriza.

Nici când a intrat acolo nu a fost pentru că așa-i fusese voia, ci pentru că arabul o îmbrâncise în fața unei situații pe care ar fi preferat să nu o gestioneze vreodată. Dar viața, mai răbdătoare ca noi, răzbună, până la urmă, totul. Și exact așa s-a întâmplat și de data asta.

Tallouzi era student la Medicină în ultimul an și deja se prezenta Doctor Tallouzzi. Nu era vreo frumusețe. Era ceva mai scund decât ea, brunet, cu ochii de culoarea leușteanului fiert. Nasul îi era cam mare, ochii cam mici și gura ca un cioc de papagal. Și totuși, era simpatic! Avea umor, păr cârlionțat, personalitate și talentul unic de-a te prinde cu garda jos, printr-o sinceritate brutală.

Cred că-i plăcea și sexul destul de mult lui Tallouzi, dar, hei, cui nu-i place să arunce primul cu piatra! Totuși, povestirile lui, micile lui istorioare aveau cumva în ele ceva bolnăvicios legat de sex.

Odată îi povestise cum, într-o zi de practică în care se plimbau cu profesorul pe la patul bolnavilor, fusese singurul care pusese un diagnostic corect unei nimfomane care povestea agresiuni sexuale închipuite.

Altădată îi istorisise cum se masturbase într-o vară folosind un pepene roșu. Deși se amuza depănând tărășenia, venise cu așa detalii de ceasornicar și își descrisese cu o asemenea voluptate senzațiile trupești și temerile de a nu fi descoperit în timpul sodomizării bietului fruct, încât aproape instinctiv ea făcuse un pas în spate. Bietul Tallouzi! Habar nu avusese atunci despre retracția ei!

Și totuși ceva îi apropiase, până la urmă. Uneori se surprindea uitându-se cu duioșie la el, deși povestea lor avusese un început urât.

Nici n-apucaseră să se cunoască prea bine, când, netam-nesam, bărbatul îi ceruse imperativ să fie împreună. Ea râsese uimită de așa îndrăzneală și-l refuzase amuzată, aproape tachinându-l. Dar Tallouzi reacționase neașteptat de rău, amenințat-o cu lucruri de speriat și cu o privire de om nebun!

A fost sigură în acea zi fatală că are de-a face cu un individ cu mansarda deranjată și, după ce a depășit groaza acestei descoperiri, a plănuit să-i pună ordine-n lucruri, vindecându-i prin psihologie inversă nevoia de a o iubi.

Avea să fie cu el zi de zi și minut de minut, avea să-l strivească definitiv cu prezența și cu capriciile ei, să-l covârșească, să-i anuleze orice intimitate și orice nevoie personală de sine, avea să-i posede timpul și spațiul până la sufocare, până-ntr-o zi- spera ea nu prea îndepărtată, când el nu ar mai fi suportat și i-ar fi cerut să plece, obosit de atâta acaparare.

E drept, în acel moment până și ei i se păruse neverosimil un asemenea plan, dar era singurul pe care-l avusese la îndemână la vârsta aceea. Cât de înțeleaptă să fii la 21 de ani, dintre care 19 petrecuți sub poala molatecă a mamei?! Fusese pur și simplu o probă de improvizație pe care i-o dăduse viața și singurul mod de a-i contramanda amenințările!

De unde să fi știut ea că în acea zi consimțise involuntar să-i marcheze viața bărbatului aceluia cu apucături de beduin, care, în loc să o invite la restaurant, avea să-i aducă în fiecare seară pui la rotisor, în camera lui, mobilată sumar cu perdele din satin roz, mochetă și doua saltele suprapuse în loc de pat?

De unde să fi știut cât o să-l coste acceptul ei pe străinul acela, care mânca orezul direct cu mâna, stând turcește pe mochetă și care o mângâia noaptea pe părul întunecat, ținând-o în brațe în timp ce ascultau Claudio Baglioni până adormeau? Cum să fi intuit măcar că pentru un om care iubește cu o pasiune bolnavă nu există agonie mai mare decât absența iubitei, nici fericire mai deplină decât sufocarea cu prezența ei?

După cum spuneam, viața răzbună, până la urmă, totul. Iar Tallouzi avea să fie victima propriei sale dorințe. Lui nici prin gând nu-i trecea că se îndrăgostea imposibil, precum un gardian de deținutul hotărât să evadeze. Petrecea, într-o inconștiență fericită, alături de ”habibti a lui”, zi după zi și lună după lună și cu fiecare nouă secundă care-i găsea împreună se călea și oțelul implacabilei despărțiri ce avea să-l lovească, amenințând să facă de nesuportat amintirea acelei iubiri.

Dar nostalgiei nimeni nu i se poate sustrage, pentru că ușa spre trecut este deopotrivă de batantă și dinafară și dinăuntru. În apele tulburi ale acelei amintiri avea să se scalde și ea, mulți ani după ce totul se va fi sfârșit...

Așa cum știu că face încă și acum, când ascultă Claudio Baglioni și perdele de satin roz, apărute de nicăieri, încep să fluture în liniștea nopților în care Tallouzi, de cine-știe-unde din lume, îi mângâie cu gândul părul întunecat.


Claudio Baglioni - Sabato Pomeriggio
Asculta mai multe audio diverse

vineri, 8 octombrie 2010

Îndrăgosteala e o stare barocă

Am fost de multe ori îndrăgostită. Uneori era de ajuns o privire sau o tonalitate virilă a vocii și o întreagă idilă se țesea în jurul ei. Nu știu, poate sunt bovarică, dar mintea mi-o lua efectiv înaintea evenimentelor și netezea orice asperitate în calea dorinței mele nesăbuite.

Nimic nu-mi mai părea atunci imposibil, niciun obstacol îndeajuns de mare. Reduceam timpul cuvenit înfiripării sentimentului la absurda secundă în care celălalt îmi atrăsese definitiv atenția.

Deși am tins către a obține ce-i mai bun, am avut, totuși, bunul simț să nu mă îndrăgostesc de vedete. La urma urmei, conta ce era mai bun pentru mine, nu pentru lume. Nu mă tentau depărtările pe care nu le-aș fi putut ajunge. Preferam o iubire comodă, ca un trening lălâu, ca un sufertaș în care păstrezi cald gustul mâncării de acasă.

Și totuși, nu o dată, alegerile mele au fost cel puțin incomode: un șef, prietenul prietenului sau bărbatul alteia, niciodată prietenă. Nu-s lucruri cu care să te lauzi, dar sunt lucruri omenești. Și-n numele iubirii, devalizăm, uneori, teritorii locuite pașnic de alții.

Sigur, aproape invariabil, timpul îmi dovedea că oamenii nu sunt niciodată cine par a fi, cu atât mai puțin cine am vrea noi să fie. De cele mai multe ori, clipa în care el îmi apăruse monumental sfârșea prin a se surpa sub greutatea realității ce avusese a-i urma. Mă trezeam din poveste abrupt, în posturi incomode normalității, cu șobolanii înhămați la dovleac.

Am înțeles, pe parcurs, că îndrăgosteala e o stare barocă și ornamentele însuflețesc puțin prea mult ”obiectul” adorației noastre. Dar asta s-a întâmplat destul de târziu, după ce zeci de pasiuni netrebnice mi s-au perindat prin suflet, unele mai bizare ca altele.

Nu-mi pare rău. În mod paradoxal, îndepărtându-se de ceea ce credeam că merit, fiecare dintre ele m-a apropiat mai mult de ceea ce căutam de fapt. Cu orice nouă dezamăgire învățam că adevărata iubire nu este aceea care începe cu ”a fost odată ca niciodată”, nici cea care se scutură de bube precum calul năzdrăvan din povești. Ci aceea care pleacă dintr-o întâmplare reală, nu dintr-o fantezie și curge lin către ziua de mâine. Adevărata iubire este atât de firească, încât unii o confundă cu plictisul și-i dau cu piciorul, plecând către nicăieri.

Îmi conferă conștiința acestui adevăr imunitate? Probabil că nu. Experienţa e o cenzură destul de fragilă când vine vorba de dragoste! Și dacă e să nu avem noroc pe lumea asta, ne-o furăm toată viaţa, cu aceeaşi naivitate!