luni, 19 decembrie 2011

A gentleman never kisses and tells

Dacă ar ști această axiomă elementară toți bărbații, ar avea numai de câștigat. În primul rând femei, desigur. Dar discreția le-ar aduce și altele, cum ar fi respect sau onoare, lucruri de preț care nu pot fi dobândite oricum și nici de fitecine.

Din păcate, multe istorii picante de alcov mi-au fost povestite direct din aducere bărbătească aminte. Nu e vorbă, toate istorioarele astea găseau în mine un ascultător atent. De cele mai multe ori pentru că doream să suprind momentul când realitatea făcea reverențe închipuirii și pornea cu ea în cadril. Era ca și când interlocutorul mi-ar fi relatat fanteziile sale erotice transpunându-le, ca-ntr-o fabulă, în personaje gata să vorbească despre propriile-i defecțiuni. Morala nu putea fi decât epică, vă dați seama!

Totuși, o îndoielnică romanțiozitate se instaura în miezul unei abjecții și eu asistam, surprinsă de fiecare dată să constat că onor-audiența, fără deosebire de sex, vârstă sau clasă, o gusta din plin. Fără a se jena de subiect, comenta ca la meci desfășurarea partidei de amor, prezentată, de regulă, cum scrie la carte: cu expozițiune, intrigă, desfășurarea subiectului și moment culminant.

Simțind pulsiunea vulgului, răcanul se anima și mai tare și sufla în orificiul detaliului până sta să crape. Pesemne că numai atenția unei audiențe oarecare îl putea reabilita în propriii lui ochi, Dumnezeu știe pentru ce fel de scăderi: ori nu avea arma potrivită, ori nu știa s-o folosească... Cel puțin dacă mă-ntrebați pe mine. E întotdeauna ceva suspect într-un bărbat care se dă mare cu femeile lui.

Dar și de m-aș fi înșelat! Dacă ai cu ce te lăuda, nu ești cu nimic mai scuzabil decât dacă, din contră, te lauzi cu ce n-ai. Aplecarea spre a relata ce, cum și cu cine faci în pat, pe birou, în mașină, lift, pădure ori alte locații deja clasice de făcut sex, nu-ți face rost de-o întâlnire. De fapt, asta emasculează definitiv un bărbat, cel puțin în fața unei femei cât de cât deștepte.

Femeile nu agreează bărbații cărora se vede cu ochiul liber că le plac toate femeile. Pe cei tineri îi socotesc papagali, iar pe cei mai bătrâni, libidinoși. Femeia vrea ca bărbatul pe care și-l alege ea să fie admirabil, nu deplorabil. Și mai vrea să-i șoptească la ureche, ei și numai ei, că semnalele subtile pe care i le-a trimis i-au ajuns în spirit și-n carne și i-au luat viața pe sus.

Una peste alta, când pornește la cucerit femei, un bărbat poate să aibă multe. Dar dacă nu are discreție, generozitate și ciorapi curați, restul nu mai contează.

marți, 29 noiembrie 2011

C-așa-i românul: tra-la-la!

Când se-apropie ziua României, se face brusc frig afară! Caloriferele se răcesc precum odinioară, apa caldă tot așa...parcă toate-și dau mâna într-o conspirație coelhoiană, să meargă mai bine fasolea cu ciolanul, micii cu friptana şi mucii cu vinul fiert. Ştiţi voi, de-ale sărbătorilor conaționalilor noștri iubiți! Nu mai flutură nimeni buzunarele, ca până mai ieri. Gata cu lamentările despre umilinţe, să scoatem steagurile cele falnice, avem o țărișoară de serbat!

Parc-o și văd în rochița ei roz, de sărbătorită, cum stă, îmbujorată, în picioare, pe scaunelul cel mic adus de buni’Europa la masa celor mari. În sfârşit o bagă toți în seamă, nu în...altele, ca de obicei! Cum stă așa, întoarsă spre parada omuleților de tinichea, simt că i-aș recunoaște dintr-o mie privirea candidă, ușor șașie, a celor care încă mai cred că toți ceilalți cred în Moș Crăciun.

Nu mai e mult și, uniți în cuget și-n simțiri, om vedea cum ne face țara de petrecanie! Hai ce-om mai cânta, tra-lala-lalala-lalala! Și ce-om mai dansa, tra-lala-lalala-la! Nici fusta lui Marylin Monroe n-a săltat în aburii calzi ai canalizării cum o să tresalte atunci, în aburii beției naționale, inima de român adevărat. La mulți ani, România! Pe 1 decembrie te cântăm, c-așa-i românul: tra-la-la!

marți, 25 octombrie 2011

Totul pare că-i bine

Nici n-aș ști cum să-ți zic. Te uiți la mine cu privirea aia de ”nuuu, nu-mi spune!” iar eu explodez. Sunt cuvinte cărora le furi dreptul de a se naște. Vrei tu să le faci una ca asta?!

Tu taci și-n tăcerea ta se joacă pescărușii din ”Je t’aime, moi non plus”. Plecați de deasupra așteptărilor mele mutabile. Știu că ești cu ea și că ea e drăguță cu mine și că eu sunt cu el și că el e-ntr-un fel prieten cu tine. Dar uneori lumea se reduce absurd la singurul lucru care pare să îi contrazică ordinea. Și apoi vine clipa asta și solilocviile ei despre fericiri imposibile...

În fond, nu mi te datorezi. Suntem doi străini rânduiți unul lângă altul de-o întâmplare, eu și cu tine.
Te-ai întristat? Hai, nu te lăsa afectat! E numai amărala asta care-mi urcă din piept. Ea mă face să mimez lucruri pe care nu le cred. Ea-mi tulbură conștiința și-mi împletește gândurile și-mi înnoadă în gât cuvintele pe care, uite, nu ți le spun. Doar le las să meargă, așa cum îmi vin, cu ochii închiși, pe acoperișuri lustruite de lună.

Mă uit la tine și totul pare că-i bine. Și-mi spun că universul poate fi recreat din particule. Pe inima mea de fată sinceră, se depune -în deplină speranță- praful.

vineri, 7 octombrie 2011

Îți par așa cum sunt

Știi care-i cea mai mare spaimă a mea? Nu, nu-i bătrânețea, nici moartea. Ci faptul că într-o bună zi nu o să mai interesez pe nimeni. Că spiritul meu, la fel de viu, va trebui să se așeze în poziția culcat cu mâinile pe piept și s-aștepte să moară. Asta mă înnebunește. Pentru un om care trăiește la adâncimea propriilor afecte, nu e pedeapsă mai mare decât să nu aibă cui le împărtăși. Gândul, cuvântul și ființa sunt ancore care fac existența raportabilă. Care nu se pot arunca decât în ceilalți.

Teama de care îți spun m-a făcut, uneori, nedemnă de mine. Am căzut în dizgrația propriului eu pentru că vroiam să par, mai des decât vroiam să fiu. Căutând să nu amân cunoașterea pe mai-târziul unei (im)posibilități, mă ofeream oricum. Mă întredeschideam oricui. Nu puteam risca să se treacă de mine. Asta avea să se întâmple de la sine, peste un timp, fie că vroiam, fie că nu. Mă mulțumeam, așadar, cu provizoriul colac de salvare al bifei. Vroiam să par oricine ar fi vrut ceilalți să fiu.

Selecția se făcea natural. Aceia care nu erau oamenii mei aruncau doar o privire și, neînțelegând ce văd, se îndepărtau. Dar pentru fiecare celălalt care a intrat, a meritat să pun toate acele nade ale superficialității. Mi-am desfătat spiritul numai cu oameni dintre cei mai interesanți și asta fără să fi știut niciunul la ce să ne așteptăm. Îmi plăceau mai ales acele prime tatonări, când, în preajma stranietății, precum un melc, intuiția scoate coarne transparente, vibrante, să-i simtă ființei conturul. Ce regal, omul îmbrățișând omenescul! Era de parcă atunci, pe loc, s-ar fi dizolvat tot restul lumii și am fi rămas doar noi, contopindu-ne culorile, iubindu-ne, cu sufletul la gură al secundei muribunde.

Au fost, desigur, și încercări de a mă replia către ”a fi”. Ancora lui e, însă, atât de grea, că abia reușesc s-o ridic, și asta numai în zilele în care spiritul mi-e odihnit. În acele clipe, am senzația că în sufletul meu locuiește un șoarece. Că habitaclul lui natural au devenit atriile și ventriculele mele. Iar zgârciul sternului e lucarna prin care privește spre lume, dintr-o postură reflexivă. Nepotrivită cu timpurile. M-aș putea obișnui cu el acolo. Într-un fel, faptul că roade din mine, este un act de intimitate.

Dar nu m-aș putea împăca niciodată cu singurătatea nevoii de rezonanță. N-aș putea trăi tânjind să descopăr și să fiu descoperită. Trebuie să am porturile alterității cu mine până la sfârșit sau voi eșua în largul nedefinit al ultimului quo vadis. Îndreptându-mă pe vecie spre nicăieri.

joi, 6 octombrie 2011

Aș vrea ca...

Iubirea să devină un graffitti pe zidul fiecărei case...

Viața privată, care a devenit un bun neprețuit al spațiului public, să se întoarcă în matca sa.

Cel mai puternic reflex condiționat dobândit în societate să nu fi fost acela al eschivei. Al prefigurării celuilalt ca potențial agresor.

România să nu mai fie pe harta lumii la fel de instabilă ca terenul de fotbal improvizat din africani , în reclama Pepsi, a cărui poartă se muta de fiecare dată când cineva trebuia să dea gol.

Să învăț să-mi metabolizez neputința: din ea să opresc disperarea (în principiu, disperarea te poate duce oriunde; de ce nu și unde vrei?”) și să dau afară slăbiciunea (numele e înșelător, slăbiciunea e o ditamai piatra de moară!).

Să mărturisesc faptul că aș putea vorbi despre plăcere trei zile și trei nopți și, mai mult ca sigur, ar fi doar un bref a ceea ce aș avea de spus. Asta pentru că, prin firea mea, sunt dedată plăcerii. Dar prin educație, mă abțin.

Să-mi explice cineva de ce, pe de-o parte, există femei pe care maternitatea nu reușește să le facă mame și, pe de alta, există mame fără copii.

Să-i explic cuiva că orice formă de fidelitate e provizorie dacă nu e întreținută de o neputință. Dacă n-ai timp, n-ai spațiu ori n-ai avut noroc, nu ești un partener fidel, ci unul constrâns la fidelitate!

luni, 4 iulie 2011

Lucrată pe întuneric

Inspirată de un prieten de peste ocean, pe care-l admir și care dăduse like paginii facebook a unui guru al prelegerilor motivaționale, Anthony Robbins, începusem să citesc online, aseară, cartea acestuia : ”Putere nemărginită”.

Înainte de orice, trebuie să spun (unii dintre voi o știu deja) că nu am fost niciodată o iubitoare de cărți motivaționale. Ba dimpotrivă, de câte ori vedeam astfel de titluri în librării, îmi arboram mental steagul superiorității, zâmbind ironic, gen ”lăsați prosteala, că am un creier și nu mi-e frică să-l folosesc!”. Până acum, consideram cărțile motivaționale o exploatare a câmpului aspirațional al individului, având drept unică finalitate manipularea lui mercantilă.

Dar să mă întorc la ziua de ieri. Citesc eu câteva pagini din carte, dintre care una era sumarul, două- prefața și restul introduceri în temă, legate de învingerea fobiilor și mi se face somn. Cum eram trezită dis-de-dimineață și cum a doua zi urma să repet figura, m-am retras în dormitor pentru somn. Și unde nu-ncepe puterea nemărginită să lucreze-n mine, de și acum, când vă scriu, parcă îi simt învârtoșenia!

Carevasăzică nea Tony Robbins ăsta, mă lucra pe întuneric. Întunericul minții conștiente, desigur, că doar suntem în plan psihologic. Începuse, pesemne, să-mi încingă circuitele încă din trezie, cu preludiul ăla despre fobii. Or, în zona fobiilor, eu am mai multe terminații nervoase decât alții. Orice găsiți în literatura de specialitate ca inspirator de temeri cvasi-iraționale oamenilor, găsiți și la mine în sertărașul cu tăblița: ”Nu deschideți! Fobie rea!” Înălțimi, strâmtori, păienjeni, albine, lifturi, locuri întunecoase, efecte adverse scrise în prospectele medicamentelor, you name it! Pentru o minte penetrantă de expert în programare neuro-lingvistică, eram mai vulnerabilă ca o vulvă de nalbă, cu rouă pe ea.

Se-nțelege, deci, de ce ultimele frame-uri inteligibile, înainte de-a adormi, mi le deschisesem undeva, la granița dintre putere și nemărginire. De acolo am început să visez. Și nu știu dacă interpretarea viselor este taman magistrala care duce la cunoaşterea inconştientului, cum zice tata Freud, ori dacă i-am visat vreunul din visele lui clare, rezonabile ori obscure. Dar am motive să cred că m-am culcat vampir și m-am trezit Buffy, spaima vampirilor.

Se făcea că eram prietenă cu o drogată, nu rețin contextul, dar nici nu contează. Ceea ce m-a frapat era siguranța cu care, pe un ton calm și convingător, îi repetam, ca un disc de vinil zgâriat cu o monedă aniversară a marketingului: ”Acum e timpul tău! Arată lumii ce poți! Poți orice vrei!” Trebuie că se lăsa greu drogata, de vreme ce am găsit de cuviință, ca ilustrare supremă a ditirambilor mei argumentativi, să-i arăt că, dacă vreau, îmi pot face evantai și din spaghetti fierte. Și iată cum, visul s-a sfârșit cu mine învârtind, în chip de ventilator, o macaroană care, culmea! făcea atâta vânt, încât pletele-mi dansau ciuleandra, care-ncotro, în aerul odăii in(sau poate sub)conștiente.

Inutil să vă spun cât m-am trezit de motivată psihologic! Și cum mă gândeam eu la asta, luând pe veceu postura Gânditorului de la Hamangia, mi-au căzut ochii pe o revistă Historia, aflată pe etajera din dreapta. Cu litere îngroșate, pe coperta ei, trona titlul ”Ostași, vă ordon, treceți Prutul!”.

Era prea mult! Deja mă copleșise rafala imperativelor. M-am simțit precum un somnambul trezit brusc pe marginea propriilor abisuri. Mi-am jurat că, de azi înainte, nu voi mai subestima vreodată puterea nemărginită a unei cărți motivaționale. Mai ales decă e scrisă de Anthony Robbins.

joi, 23 iunie 2011

Cuconometru

Sunt îmbrăcată în bej. Pe-afară, soarele de plin iunie a spuzit pielea tuturor, numai a mea arată ca a Cleopatrei. Nu mă îmbăiez în lapte de măgăriță, ci-n cremă cu factor de protectie 50. Un fel de formol în care cred femeile care nu vor să îmbătrânească. Mă aflu într-un restaurant, la mare. Stau picior peste picior, în timp ce, pe sub masă –de parcă mi le-ar vedea cineva- îmi întind în laterală, în chip de slash, teancul de două picioare terminate cu pantofi incomozi, cu toc. Coatele-mi odihnesc regulamentar, pe cotiere de aer, trase la marginea trunchiului. Îmi comand somon pe grătar, fără garnitură și apă plată, fără lămâie. Vorbesc, zâmbesc și gesticulez fraze care conțin ”pe vremuri” și ”îți amintești când”...Ce-ar mai fi de spus?

Cuconometrul înregistrează valori galopante. Mai am puțin și devin mama. Cred că de aia refuz să mă tund. E ultima geamandură. Dincolo de care, dacă treci, simți cum se adâncește rahatul.

You're aging well

Asculta mai multe audio diverse

luni, 20 iunie 2011

Din weekend

Puțină relaxare n-a omorât pe nimeni, nu? ;)





joi, 16 iunie 2011

Viața de-a-n boulea

Ne-am născut pentru un destin mare. Toți credem asta, în sinea noastră. Cel puțin o vreme. Avem nevoie să o credem, ca să ne înscriem de bunăvoie pe autostrada către nicăieri, a vieții aceleia, de-a-n boulea. Știți voi: te naști dintr-o întâmplare, îmbătrânești mai repede decât te-ai aștepta și apoi mori ca un câine. Între timp, n-ai avut o carieră, ci doar un serviciu, n-ai trăit o mare iubire, doar frisonante așteptări ale ei, nu l-ai întâlnit pe Dumnezeu. Rendez-vous-urile ocazionate de Paște, Crăciun și frică nu se pun!

Cred că moștenim tara asta a așteptării nerealiste. Părinții fiecărui copil au nutrit credința că odrasla lor va mișca lumea, bătând în sfârșit monedă și blazon pentru întregul neam. Nici ai noștri n-au fost mai breji. În laptele matern erau dizolvate supradoze de neîmpliniri, de neliniști, de umilințe nerăzbunate. Toate visele eșuate în posibilități ale înaintașilor noștri erau acolo. Trebuia, așadar, să fim cineva! N-aveam încotro!

Numai că, dacă viața noastră era programată de la naștere să fie un succes de casă, tot așa erau și șansele de a rămâne un oarecine. Practic, avea să fie un meci nul. Urma să aflăm pe parcurs că totu-i un provizorat, o presupunere, o demonstrație fără ipoteză. Că nimic din destinul nostru nu conduce către o concluzie, pentru că însăși viața e doar un guguloi de clipe disparate în care am râs, am crezut, ne-a fost rău, am sperat, ne-am zbătut, am dormit, ne-a fost teamă, am iubit...

Trăitul de-a-n boulea nu e ușor. Sunt atâtea lupte sterile de dus! Tu în război cu tine. În contradicție cu societatea. În conflict cu istoria. Mereu suntem noi și încă cineva împotriva noastră. Ne-am întoarce în coconul matern, dar mamele iau personal ratarea copiilor! Ne-am lăsa pe mâna prietenilor, dar ei ne-ar vinde, prinzându-ne de tricou, cu boldul cinic al nepăsării, disclaimerul BOU. Ne-am căuta un duhovnic, dar rar se găsește om să nu judece omul. Cel mult ar privi indiferent cum scoatem, în convulsii, adevărul nostru, achitându-se de Dumnezeu ca de-o datorie.

Nimănui nu-i va păsa cum ne pasă nouă de viața noastră. Suntem sihaștri în chiliile propriilor existențe. Ceilalți fie n-au fost de la început, fie nu vor rămâne până la sfârșit. Și totuși, singurul lucru de care avem nevoie cât trăim e să respirăm cu patru plămâni, transformând o alăturare formală într-o contopire. Una foarte, dar foarte personală. Care să dea sens până și unei vieți trăite de-a-n boulea.

luni, 13 iunie 2011

De vorbă cu celălalt

Și am ajuns iar la monolog. Veșnica metastază a comunicării. Când unul crede că celălalt nu mai vrea să știe ce are de spus. Probabil nici nu greșește. E o politețe generalizată a ascultatului, în care mimezi răbdător interesul, în timp ce aștepți să-ți vină rândul la cuvânt.

Niciun gând nu-și poate face voluta completă în condițiile astea. Indiferența retează aripi, schilodește. Nu am ajuns încă la indiferență. Dar suntem cu biletul către ea în buzunarul secret.

Ideile nu mai circulă liber între noi, ca un inspir-expir vital. De sentimente ce să mai spun! Sunt duse la picior, în lesă scurtă, cu botniță. E o patologică teamă de sfâșiere, deși niciodată gândurile nu ne fură mai blânde.

Degeaba ne-am dres glasul, pregătiți să riscăm. A fost de ajuns secunda aceea, de dinainte. Și toate viorile au ezitat deodată. Iar în tăcerea lor, când plecam, am auzit secundarul ceasului tău bătând în timpul meu, ca-ntr-un gong de aramă.

vineri, 3 iunie 2011

Pentru empatie, apăsați tasta unu

E trecut bine de miezul nopții. Sunt posacă. Azi sunt dușmanca lui moș Ene și nici roibul optimismului nu m-a ținut în scări azi. Sunt o mie de motive. Mi-e cald. Am restanțe profesionale. Nu mai sunt decât 23 de zile până să fiu iar declarată repetentă la făcut copii. Ieri era să dau foc casei, fiindcă am uitat câteva ore bune ibricul de ceai pe foc.

Mă urmăresc tot felul de idei, cu pălăria trasă pe ochi și gulerul ridicat. Doar eu știu de ele. Așa cum știu câte vise se vor mai naște și vor muri exact acolo, în căpățâna mea socratică, în timp ce eu voi continua să stau la planșeul teoriei, elaborându-le trasee imposibile. În mintea mea se îmbrâncesc să încapă atâtea gânduri, atâtea imagini, încât cred că o să se sudeze, până la urmă, într-un iPphone 4, cu video apelare și viață proprie.

Cât să reziști?! Am existența plină de evaluatori și o nevoie acută de oameni în fața cărora să las garda jos, să relaxez spatele și să-mi golesc mintea, fără senzația că o să mă judece. Dacă mai port mult corsetul criteriilor sociale obligatorii, care mă șterg și mă desenează din nou, în fiecare zi, o să mă trezesc așteptându-mă să devin altcineva decât cine sunt de fapt. Și trăind o continuă dezamăgire dacă nu se întâmplă.

Mai bine mă întorc împăcată la mine. Și cine știe...Poate o să pornească o nouă ploaie. Să toarne până o să ne înmoaie amândurora apretul ăsta care ne intră precum un timbru sec în carne. Și atunci o să vrem, poate, emoții libere, nepăzite de măsură. Și empatie. Apasă cineva tasta? Unu’?

marți, 3 mai 2011

Dacă nu eu, atunci cine?

Când vine vorba de muncă, recunosc: nu sunt tocmai un organiser uman. Dar nu mă plâng. Îmi convine harababura asta pe care numai eu o pot înțelege și controla în termeni de eficiență. O consider o formă de libertate personală exprimată. În plus, pentru că, de fapt, nu-mi place să trăiesc în dezordine, mă stimulează să gândesc optim în condiții de stress. Ceea ce-i de folos în cam orice profesie.

Nu mi-a fost ușor să ajung la libertatea asta. A trebuit să îndur să mă tot răstoarne câte unul de pe scara valorilor exact când ajungeam sus. Cât am lucrat la stăpân, m-am simțit într-un veșnic joc de-a Popa-prostu’ pe porunci, eu fiind, desigur, cea care pierdea. Ani de zile a trebuit să sar într-un picior și să strig cucurigu prin vreun birou unde un șef își făcea socoteală că pentru banii pe care mi-i dă, îmi poate cere, practic, orice. Eventual și face.

Cu cât eram mai calificată (și m-am străduit să fiu), cu atât cererile erau mai revoltătoare. Fie trebuiau terminate ieri, fie frizau ilegalitatea, imoralitatea sau imposibilitatea, fie erau comisioane personale ale șefului meu, fără legătura cu fișa postului pe care-l ocupam. Dar și de n-ar fi fost! Nu mi s-a potrivit până acum obediența, deși cumva am reușit să fiu suficient de diplomată încât șefii pe care i-am avut să nu o afle decât odată cu demisia mea.

Asta e! Nu găsesc apetentă subalternanța. Vanitatea mă ciupește de fund imediat cum dau să mă îndoi de spate a servilă executare. Și atunci, brusc, nu mai pot mișca un deget. Creierul meu refuză orice comandă străină. Semn că, pentru mine, e curată corvoadă o treabă pe care mi-ar da-o, sub imperativul lui ”trebuie”, oricine altcineva decât propria-mi persoană! Nu contează tonul pe care mi se transmite ce am de făcut! Blând sau autoritar, mi-e totuna! La fel de constrânsă mă simt.

Cel mai mult, în ideea de subordonare, am urât faptul că o persoană perfect aptă să facă aceleași lucruri, ți le dă ție de făcut. Bașca te mai și verifică, respirând prin toți porii convingerea că le-ar fi făcut mai bine ca tine. Ca oricine. În plus, de regulă, primești sarcinile de care vor șefii să se debaraseze. Ești numai bun să te ocupi de partea ingrată a problemei, de treaba lor murdară. Să fii tu interfața cu pericolul ori cu sila, să preiei tu hârțogăraia, cârca, statul la cozi, alergătura și responsabilitatea lor.

Avocatura a venit ca o binecuvântare pentru mine. A fost o succesiune pașnică la tron: a plecat ultimul șef, am venit eu. Păi, dacă nu eu, atunci cine?
Pink Martini - Je Ne Veux Pas Travailler

Asculta mai multe audio diverse

sâmbătă, 30 aprilie 2011

Relax! Have a Martini!

Dincolo de faptul că-s fan Pink Martini, mie mi-a dat videoclipul ăsta o stare de bine. Luați aminte și la cuvinte. ”Lyrics”-ul, nu tonul face muzica! :P

joi, 28 aprilie 2011

O partidă de sens

Privită cu un ochi rece, iubirea de semeni e o deviație de afect. Nu poți să dai mult, la multă lume și să saturi! Asta numai lui Iisus i-a reușit! Noi, ceilalți, iubim o dată, de două ori și apoi gata cu pâinile și cu peștii!

E mult mai simplu să te descurci cu iubirea, când vine sub formă de consumabil. Atracție și distracție. Nu contează câte jurăminte și-au făcut cei doi. Nu e nimic definitiv într-un ”te iubesc” de îndrăgostit. Pentru că îndrăgostitul care se ține de cuvânt este la fel de rar ca hoțul care se lasă de furat sau bețivul care se lasă de băut. Promisiunile lor sunt echivalente.

În plus, obișnuința poate dezarma iubirea înainte de a-ți intra în casă. Cu cât suntem mai apropiați de cineva, cu atât ne pierdem mai mult cordialitatea față de el. Ne permitem mai multe, ne deranjăm mai puțin pentru a-i face plăcere. Rând pe rând, se șterg toate fardurile sociale care ne-au aranjat personalitatea făcând-o dintru început agreabilă.

Este fix ca atunci când ești foarte beat și uiți de orice politețe socială. ”Fac lucruri de neînchipuit când beau”- spun unii, ”am tot soiul de apucături care, altfel, nu mă caracterizează”, mai adaugă. De fapt, abia atunci, când au pierdut controlul asupra lor, au fost, în sfârșit, ei. Beția e libertatea de a-ți asuma temperamentul, pulsiunile, fără cenzura conștiinței.

De aceea, când ajungi să te dezvălui, într-un final, partenerului, acesta are senzația că nu mai știe cine ești. Că nu mai are în față persoana de care s-a îndrăgostit. Crede că te-ai schimbat și de aceea nu te poate iubi. Dar tu așa ai fost tot timpul, doar că acum, din indolența adusă de obișnuință, nu te-ai mai obosit să-ți cosmetizezi defectele.

Probabil ăsta e cel mai comun motiv din pricina căruia eșuează atâtea relații -oricâte zile bune ar fi avut ele. Cei doi se despart, pentru că s-au cunoscut în sfârșit și, nemaiplăcându-se, nu și-au mai datorat nimic. Nici toleranță, nici respect, nici prețuire pentru lucrurile bune făcute împreună. La urma urmei, nimeni nu poate fi constrâns să păstreze amintirile frumoase în același clasor cu oamenii care le-au generat.

Și ar mai fi ceva, în afara hibelor uitate la vedere. Faptul că, practic, ne pierdem răbdarea față de partener, pe măsură ce ne pierdem interesul de a afla ceva, orice, despre el...Timpul împreună cu celălalt ne fagocitează curiozitatea, împuținând lucrurile de descoperit la acesta. Pur și simplu, nu mai e un teritoriu virgin și foamea noastră de cunoaștere, odată potolită, ne îndeamnă la siestă cu ochii în peisaj.

Desigur, nimic din toate astea nu se aplică atunci când e vorba de iubire adevărată. Dacă, însă, începeți să recunoașteți vreunul dintre simptomele descrise, știți ce aveți de făcut! Invitați-vă relația la o partidă de sens și dați împreună verdictul cel cinstit: despărțire.

marți, 26 aprilie 2011

Viața- note de fundamentare

Ce am făcut de Înviere? De Înviere, m-am gândit la moarte. Știu, pare o antinomie. Dar așa s-a întâmplat. Am avut un răgaz de introspecție, în timp ce în biserică litania prindea gust de rugă și miros de tămâie. Mi-am dat seama, cu acest prilej, că noi, oamenii, facem aceeași greșeală mereu și mereu și nu mai învățăm din ea nimic. Niciodată. Vorbesc de greșeala de a crede că suntem veșnici și înconjurați de veșnicie. De a ne pune pe pilot automat viața, mulțumindu-ne să trăim la altitudinea de croazieră, cea care-ți permite să te miști încoace și încolo, ignorând că faci asta în interiorul unui tub suspendat între planete.

E ca și cum ceva ne-ar lua mințile distrăgându-ne atenția de la ce e cu adevărat important. Mă-nțelegi? Într-o chestiune de viață și de moarte, iminența nu ne mai deranjează. Stăm cu laptopul în brațe și dăm ”like” la pozele colegului de liceu, surzi la timpul prețios care se scurge pe lângă noi cu scrâșnet de Titanic lovit de ghețari.

Habar n-am dacă faptul că nu conștientizăm în fiecare secundă a existenței noastre că urmează să murim unul câte unul -într-o ordine întâmplătoare și indiferentă la fericire, vârstă sau caracter- ne salvează sau ne distruge. Poate dacă am ști, am da amplitudine gesturilor noastre vitale, storcând bucuria din fiecare întâmplare petrecută. Nu am mai fi baletul mecanic al schimbului grotesc de mărfuri și al falselor interacțiuni generate de el.

La fel de bine, s-ar putea, însă, ca fiecare clipă trăită cu conștiința acută a propriei mortalități să picure în noi o otravă care ucide lent spiritul. Poate chiar îndemnându-ne, ca-ntr-o arie a absurdului, să ne punem singuri capăt zilelor. Sinucigându-ne din frică de moarte.

O să-ți spun repede, pentru a nu-mi lăsa prea mult timp să metabolizez ideea. Din perspectiva morții, am văzut clar cât mă înspăimântă viața. Partea ei cinică. Implacabilo-sisifică. Cea cu o logică de neînțeles.

M-am trezit spectator al unui film fără nicio noimă. În care cineva, aflat cumva cu spatele la mine, se chinuia să bage ața-n ac, în timp ce blocul în care era se dărâma etaj cu etaj. Omul se presupunea că știe asta. Doar se zdruncina totul în jurul lui și se auzea huruitul ăla infernal, de grinzi frânte și cărămidă strivită. Dar el continua să moaie capătul aței în gură, să tocească firul cu dinții și să-l ascută, ca să-l vâre mai ușor în urechea afurisitului de ac. Când s-a întors cu fața, eram eu. Înțelegi ironia? Eu. Care, precum un copil la primul lui film de groază, îmi strigasem de fapt mie, ”e-n spatele tăăăău, fuuugi, a venit să te omoaaaare!”

În fine. Nu te mai plictisesc. Oricum, aștept din clipă-n clipă pe cineva. Trebuie să vină filozoful să-mi spună că, per se, e mai importantă chestiunea băgatului aței în ac decât calamitatea. Că dacă individul scăpa cu viață, conform principiului cauzalității, totul avea să depindă de cum a acționat în acea împrejurare. Că odată ața băgată în ac, și-ar fi cusut nasturele căzut de la costum. Îmbrăcat cu acel costum, s-ar fi dus la interviu la o societate prosperă, unde ar fi făcut impresie bună, ar fi fost angajat și, din banii câștigați acolo, ar fi ajuns să-și țină copiii în școli, și-ar fi ajutat mama bolnavă, ar fi făcut caritate.

Naiba știe dacă o să mă las convinsă până la urmă că este însăși fundamentarea vieții faptul că trăim izolați de context, într-o continuă vrie de treburi mici, promitentă a unui viitor de lucruri mărețe. Om vedea. Mă duc să deschid.

vineri, 15 aprilie 2011

Amante disperate

În primul rând, fiți blânzi cu ele! Pentru că încă poartă roz pe dedesubt. Nu vă luați după corsetele lor cu jartiere negre, nici după tocurile lor stiletto. Când ați închis ușa în urma voastră, amantele plâng ca niște copii. Răsfățați.

Amantele sunt femeiuști, nu femei. Ființe rătăcite, vulnerabile, în căutarea unui protector. Sunt naive, amantele. Atât de naive încât speră, de fiecare dată, că au stârpit foamea de femei a bărbatului care le devoră. Că-s ultima frontieră a iubirii lui. De la ele ar trebui să înceapă, nemărginită, fericirea bărbatului însurat.

Sunt sincere de fiecare dată când se consideră mai bune decât femeia-cealaltă. Soția. Doar e fapt dovedit: părul ibovnicei nu miroase niciodată a mâncare bună, ci a plăcere nebună. Amanta e mai interesantă, mai intelectuală, mai rafinată. Și mai ales respectă dreptul tău, ca bărbat, de a alege ce e mai bun. Pe ea.

E o ființă credulă, amanta. Ea crede cu disperare că a fost prima și că va fi ultima amantă a ta. Crede minciuna dormitoarelor separate. Crede în nefericirea ta de bărbat căsătorit. Crede tot ce vei vrea tu să o faci să creadă. O poți convinge și de drama rutinei și de eșecul normalității, chiar dacă asta o va opri să recunoască vreodată că se visează, în ascuns, soție. Amanta se va declara femeie liberă, modernă, fericită așa: de-a pururea amantă, nevastă niciodată.

Cele mai disperate amante sunt soțiile adultere. Ele au eșuat de două ori. Sunt un fel de femei care se bagă în patul amantului cu mască pe față și bigudiuri, ca să-i prăjească, mai târziu, șnițele soțului, în dessous de mătase. Amantele-soții bâjbâie prin întunericul din propria lor viață, după comutatorul vreunui sens.

În piața publică a lumii, ele n-au, ca femeile libere, scuza că-și caută fericirea. Nici ca bărbații, scuza testosteronului. Sunt victimele propriei vanități. Sau ale propriului libidou.

Asta nu le va împiedica să pretindă mariaje imposibile, cu un bărbat care fie-i violent, fie impotent, fie homosexual. Trebuie să recunoașteți, amantlâcul dobândește carate când devine evadare din temnița ororilor, drept la orgasm ori amicală acoperire! Dar nu vor spune niciodată că soțul lor doar le neglijează. Pentru că ele, mai ales ele, nu au nevoie de mila nimănui.

De aceea, oricât de disperate ar fi amantele, nu vă grăbiți să le compătimiți! La final ele se trezesc. Își șterg rujul de pe buze cu dosul mânecii de la taiorul Chanel și pleacă să cucerească lumea, cu pieptul gol. Și, deci, rece.

miercuri, 13 aprilie 2011

Adevărul despre mincinoși

Există o categorie de oameni în fața cărora rămân, de fiecare dată, perplexă. Mincinoșii. Culmea e că, pentru a fi deconspirat un mincinos, de regulă, e nevoie de un adevăr. Raportat la care să se profileze neadevărul, exagerarea.

Sigur, uneori e suficient un simplu exercițiu de logică, de bun-simț, ca să ne dăm seama când suntem mințiți. Dar mincinosul nu ia niciodată în calcul posibilitatea asta. Ba mai mult: caută să șocheze și gogonează și mai abitir minciuna.
Precum exhibiționistul care se excită la o față repulsionată, plăcerea mincinosului este însăși reacția ta: uimirea, ciuda, admirația, orice îl scoate pe el din anonimat și-l face să se simtă mai important ori mai bun decât este.

Ingerința mincinosului în treburile adevărului este nesemnificativă și paradoxală. Poate chiar metafizică. Dacă, odată minciuna lansată, ați exhuma adevărul și i l-ați arunca în față, n-ați obține penitența mincinosului. Mai degrabă s-ar scuza filozofic, spunând că acea minciună era adevărul în care credea el. Ar spune-o și apoi chiar ar începe s-o creadă.

Dar cea mai incomodă situație este, fără îndoială, aceea când te afli în fața unei gogorițe evidente. Pe de-o parte, te gândești: ”frate, ăsta chiar îmi subestimează inteligenţa, să-i zic vreo două!” Pe de alta, însă, ți-ar fi jenă de jena lui și, cum ți-e nu-știu-cum să-i rănești orgoliul de farseur, te mulțumești să îngroși rândurile celor care i-l întrețin cu o disimulată credulitate.

Personal, cred în sinceritatea mincinosului. Cred că, în naivitatea lor, toți mincinoșii vor fi crezut sincer că ne-au păcălit.

luni, 11 aprilie 2011

Friends ultimate list

Dacă ai găsit un om care să-ți corespundă ca prieten (e al dracului de greu, eu încă îmi caut!) consideră-te norocos. Căci prietenii sunt potriviri rare, nu-s toți cei cu care te vezi! Bine, te poți bucura de tot felul de cunoștințe, poți bea cafele până crapă rânza-n tine, te poți tăvăli pe jos de râs în agreabile intersectări cu oameni. A nu avea prieteni nu echivalează cu a fi sociopat. Dar nici a fi sociabil nu echivalează cu a fi prietenul tuturor.

Nu demult, îmi găsisem și eu un astfel de corespondent. Cel mai mult îmi plăcea la el totul. Teza lui era sensibilitatea, iar semnătura, atașamentul subtil. Nu a durat mult, însă, și a căzut tăioasă cenzura liberului arbitru.

Nu mai primisem de ceva vreme vreun semn de viață de la el, când l-am văzut în mulțime. Înconjurat ca un zeu. Aproape aclamat. M-a zărit și așteptam o reacție. Un semn cu mâna, cu capul ori cu ochiul, să știu că între noi e o complicitate mai mult decât între el și oamenii aceia. Dar terța așteptată nu a venit niciodată. Trecusem din rezerva privată a prieteniei în salonul public al cunoștințelor. Din buzunarul de la piept în cel de la spate. Nu aveam decât să mă împing cu gloata pentru un loc mai în față în inima lui. Acum făcea tuturor vechile noastre confidențe.

A trebuit să merg mai departe fără el. Parte pentru că-s mândră, parte pentru că-s înțeleaptă. Știu. Nu-i niciodată ușor să renunți la idealuri, dar uneori, e singura cale de urmat! Am aflat asta ca morală a acelui fapt de viață. Pe prietenul meu ideal l-am eliberat de atașamentul meu pretențios. L-am păstrat, însă, în lista de prieteni de pe Facebook și i-am promis o cafea. Pe care o s-o bem, cine-știe-când, neutri ca două elveții aflate pe hărți paralele.

sâmbătă, 9 aprilie 2011

La început au fost cuvintele

Să nu-mi spui că n-a fost o vreme când încrederea ta în cuvinte era atât de mică, încât simțeai nevoia să o apropii de oglinzi pentru a te asigura că respiră! E-n firea lucrurilor! Tot așa cum este ca mai apoi, când crești, timiditatea să ți se transforme în nesăbuință.

Bat pariu că și tu sfidai, până nu demult, orice formă de comunicare, că ai fi vrut să încaleci cel mai nărăvaș cuvânt, doar ca să arăți lumii că-l poți îmblânzi!
Cam pe-atunci stăpâneam și eu lumea! Sau cel puțin așa mă simțeam, cu hățurile verbelor în mână.

Dar apoi au început să se termine. Cuvintele. Da, nu te uita mirat! O să ajungă și la tine năpasta. Sunt atâtea moduri în care te poate înșela viața! O vei prinde bucurându-se tot cu alții, din ce în ce mai tineri. Avantajul pe care-l ai acum nu e un cec în alb.

Poate crezi c-o să stai cu capul tău de vorbă. Că o să strângeți o poteră de gânduri, ca să găsiți cuvintele și să le aduceți înapoi. Unul câte unul. Dar nu merge așa! Cuvintele sunt dintr-un neam de iele cum nu s-a mai pomenit. Ele apar numai când vor, numai cui au chef. Sunt niște arătări cuvintele. Când cu chip de om, când cu față de dihanie. În aburul lor își dansează morganele dansuri de împerechere sau de război.

Știi foarte bine. Noaptea, cuvintele îți pot lua sufletul pe sus, cu o silabă ascuțită, bine țintită către Nirvana, atunci când se face cald în trupul tău de om. Ori îți pot suge sângele, lăsându-te fără vlaga, dacă ești scriitor sau, ce știu eu, îndrăgostit în fața iubitei...E-adevărat, îți și pot da totul. Atunci când lumea ta atârnă de un cuvânt și cuvântul ăla vine în sfârșit. Cum, la fel de bine, îți pot lua totul. Atunci când aștepți pe aceeași stradă, dar la numere impare.

Așa că iartă-mă, dacă nu-ți voi mai vorbi vreodată. Fiindcă la început au fost cuvintele, să nu te mire că la sfârșit va fi tăcerea.

marți, 15 februarie 2011

Incantațiile unui timp cinic

Am crezut că întreaga lume virtuală a murit odată cu mine. Că-n blogosferă s-a săpat un hău cât facebookul de mare și nimeni nu i-a rezistat. Am fost sigură că vipia a ars deja tot ce fusese odată crud și apoi dulce. Toate atingerile acelea spirituale, toate micile alianțe, toate flirturile nevinovate cu trăirile altora. Și de aceea nici nu am vrut să știu concret unde s-a stins fiecare. Așa cum, în fața unei păpădii în care sufli, ultimul lucru la care te gândești este unde vor ajunge petalele ei de caier moale. M-am abandonat diluției firești a trecutului în prezent cu smerenia cu care am acceptat cândva că nu sunt nemuritoare decât pentru cei care mă iubesc.

Și apoi, dintr-o dată, am aflat că toată acea lume este încă în picioare. Așa cum o știam. Doar incantațiile unui timp cinic au făcut-o să stea împietrită, în așteptarea sărutului care să o retrezească la viață. Pentru mine, astăzi, timpul și-a pierdut cinismul.

luni, 14 februarie 2011

De Valentine's Day...

Să ne spună toți bărbații: ”te iubesc!” Hai...cine începe? :)

Despre proști, vorbiți în șoaptă!

Am o reală înclinație spre psihanaliză. Cred în înșiruirea logică desăvârșită a gesturilor, acțiunilor și cuvintelor individului. Parcă ar forma o hartă care mă ajută să-l cunosc așa cum poate n-ar vrea să fie cunoscut. Cu toate acestea, trebuie să admit: când vine vorba de oameni, mereu îți scapă ceva esențial!

Și o spun eu, care am văzut la viața mea ceva caractere! Unele m-au așteptat în smocking, oferindu-mi formal brațul, altele mi-au sărit în spate, îmbrăcate de comando, ținându-și cuțitul între dinți.
Dar tot au rămas câteva zeci de întâmplări, cu fapte și vorbe ale altora care, deși au încercat să-și găsească, în capul meu, un loc cât mai aproape de logică, nu au izbutit.

De pildă, mă enervează la culme proștii care vor să schimbe lumea. Adică, pe bune, cunoașteți tortură mai mare? Începe câte unul să abereze și nu l-ai asculta, doar că-l apucă taman când treci tu pe-acolo, când crede că are auditoriu. Și se-nsuflețește din scurt, se-nfoaie precum curcanul în propriile-i cuvinte, dar capu-i tot de găină, chiar dacă-l dă pe spate, ca să aibă aplomb de cocoș.

Tu ești nas în nas cu el, dar îți ții respirația, nemișcat. Stai ca-n fața unui câine turbat și te prefaci că nu exiști, în timp ce-ți spui în gând ”na-na-na-na-na” ca să-ți bruiezi recepția inepțiilor. Doar că proștii funcționează mereu cu sonorul la maxim și imbecilul îți sparge deja urechile, ecranul de ”na-na-na-uri” și liniștea sufletului tău de duminică, și-ți vine să-i strigi până-i intră în cap, cu gura lipită de pâlnia de carne care-i ornează căpățâna, ”amiceeeeeeeee, ești un dobitoooooc!”.

Dar atunci ar vrea și mai mult să schimbe lumea, ca să-ți demonstreze ție contrariul, așa că renunți să-i mai spui ceva. Doar îi zâmbești și te întorci în gând la ale tale, cotrobăind prin sertarele memoriei după vreo amintire plăcută, cu oameni destupați la minte și schimburi de idei.