sâmbătă, 9 aprilie 2011

La început au fost cuvintele

Să nu-mi spui că n-a fost o vreme când încrederea ta în cuvinte era atât de mică, încât simțeai nevoia să o apropii de oglinzi pentru a te asigura că respiră! E-n firea lucrurilor! Tot așa cum este ca mai apoi, când crești, timiditatea să ți se transforme în nesăbuință.

Bat pariu că și tu sfidai, până nu demult, orice formă de comunicare, că ai fi vrut să încaleci cel mai nărăvaș cuvânt, doar ca să arăți lumii că-l poți îmblânzi!
Cam pe-atunci stăpâneam și eu lumea! Sau cel puțin așa mă simțeam, cu hățurile verbelor în mână.

Dar apoi au început să se termine. Cuvintele. Da, nu te uita mirat! O să ajungă și la tine năpasta. Sunt atâtea moduri în care te poate înșela viața! O vei prinde bucurându-se tot cu alții, din ce în ce mai tineri. Avantajul pe care-l ai acum nu e un cec în alb.

Poate crezi c-o să stai cu capul tău de vorbă. Că o să strângeți o poteră de gânduri, ca să găsiți cuvintele și să le aduceți înapoi. Unul câte unul. Dar nu merge așa! Cuvintele sunt dintr-un neam de iele cum nu s-a mai pomenit. Ele apar numai când vor, numai cui au chef. Sunt niște arătări cuvintele. Când cu chip de om, când cu față de dihanie. În aburul lor își dansează morganele dansuri de împerechere sau de război.

Știi foarte bine. Noaptea, cuvintele îți pot lua sufletul pe sus, cu o silabă ascuțită, bine țintită către Nirvana, atunci când se face cald în trupul tău de om. Ori îți pot suge sângele, lăsându-te fără vlaga, dacă ești scriitor sau, ce știu eu, îndrăgostit în fața iubitei...E-adevărat, îți și pot da totul. Atunci când lumea ta atârnă de un cuvânt și cuvântul ăla vine în sfârșit. Cum, la fel de bine, îți pot lua totul. Atunci când aștepți pe aceeași stradă, dar la numere impare.

Așa că iartă-mă, dacă nu-ți voi mai vorbi vreodată. Fiindcă la început au fost cuvintele, să nu te mire că la sfârșit va fi tăcerea.

3 comentarii:

xxl spunea...

Iele, iele, dar uite ca vreo cateva s-au lasat prinse ca sa poti spune toate acestea.

Marian S spunea...

Să nu-mi spui că n-a fost o vreme când încrederea ta în cuvinte era atât de mare încît simţeai nevoia să le prinzi şi să le încătuşezi în forme cunoscute drept ``scripta manent``.
Să nu te mire că ele, cuvintele, se lasă uneori aşteptate, rugate, alintate. Totul e să nu disperi - se întorc ele odată şi odată.
Pînă atunci mergem în cămara cuvintelor, unde stau frumos aliniate cuvintele prinse mai demult.
Aşa că... iartă-ne, dar nu te iertăm dacă nu ne vei mai vorbi vreodată.

innuenda spunea...

Guys, you made me laugh! :-)