marți, 26 aprilie 2011

Viața- note de fundamentare

Ce am făcut de Înviere? De Înviere, m-am gândit la moarte. Știu, pare o antinomie. Dar așa s-a întâmplat. Am avut un răgaz de introspecție, în timp ce în biserică litania prindea gust de rugă și miros de tămâie. Mi-am dat seama, cu acest prilej, că noi, oamenii, facem aceeași greșeală mereu și mereu și nu mai învățăm din ea nimic. Niciodată. Vorbesc de greșeala de a crede că suntem veșnici și înconjurați de veșnicie. De a ne pune pe pilot automat viața, mulțumindu-ne să trăim la altitudinea de croazieră, cea care-ți permite să te miști încoace și încolo, ignorând că faci asta în interiorul unui tub suspendat între planete.

E ca și cum ceva ne-ar lua mințile distrăgându-ne atenția de la ce e cu adevărat important. Mă-nțelegi? Într-o chestiune de viață și de moarte, iminența nu ne mai deranjează. Stăm cu laptopul în brațe și dăm ”like” la pozele colegului de liceu, surzi la timpul prețios care se scurge pe lângă noi cu scrâșnet de Titanic lovit de ghețari.

Habar n-am dacă faptul că nu conștientizăm în fiecare secundă a existenței noastre că urmează să murim unul câte unul -într-o ordine întâmplătoare și indiferentă la fericire, vârstă sau caracter- ne salvează sau ne distruge. Poate dacă am ști, am da amplitudine gesturilor noastre vitale, storcând bucuria din fiecare întâmplare petrecută. Nu am mai fi baletul mecanic al schimbului grotesc de mărfuri și al falselor interacțiuni generate de el.

La fel de bine, s-ar putea, însă, ca fiecare clipă trăită cu conștiința acută a propriei mortalități să picure în noi o otravă care ucide lent spiritul. Poate chiar îndemnându-ne, ca-ntr-o arie a absurdului, să ne punem singuri capăt zilelor. Sinucigându-ne din frică de moarte.

O să-ți spun repede, pentru a nu-mi lăsa prea mult timp să metabolizez ideea. Din perspectiva morții, am văzut clar cât mă înspăimântă viața. Partea ei cinică. Implacabilo-sisifică. Cea cu o logică de neînțeles.

M-am trezit spectator al unui film fără nicio noimă. În care cineva, aflat cumva cu spatele la mine, se chinuia să bage ața-n ac, în timp ce blocul în care era se dărâma etaj cu etaj. Omul se presupunea că știe asta. Doar se zdruncina totul în jurul lui și se auzea huruitul ăla infernal, de grinzi frânte și cărămidă strivită. Dar el continua să moaie capătul aței în gură, să tocească firul cu dinții și să-l ascută, ca să-l vâre mai ușor în urechea afurisitului de ac. Când s-a întors cu fața, eram eu. Înțelegi ironia? Eu. Care, precum un copil la primul lui film de groază, îmi strigasem de fapt mie, ”e-n spatele tăăăău, fuuugi, a venit să te omoaaaare!”

În fine. Nu te mai plictisesc. Oricum, aștept din clipă-n clipă pe cineva. Trebuie să vină filozoful să-mi spună că, per se, e mai importantă chestiunea băgatului aței în ac decât calamitatea. Că dacă individul scăpa cu viață, conform principiului cauzalității, totul avea să depindă de cum a acționat în acea împrejurare. Că odată ața băgată în ac, și-ar fi cusut nasturele căzut de la costum. Îmbrăcat cu acel costum, s-ar fi dus la interviu la o societate prosperă, unde ar fi făcut impresie bună, ar fi fost angajat și, din banii câștigați acolo, ar fi ajuns să-și țină copiii în școli, și-ar fi ajutat mama bolnavă, ar fi făcut caritate.

Naiba știe dacă o să mă las convinsă până la urmă că este însăși fundamentarea vieții faptul că trăim izolați de context, într-o continuă vrie de treburi mici, promitentă a unui viitor de lucruri mărețe. Om vedea. Mă duc să deschid.

10 comentarii:

VARANUS spunea...

Da. Întocmai. Cum se întîmplă să avem aceleaşi gînduri, mă întreb. Deşi sunt un dobitoc.

innuenda spunea...

:))) Cam ce ar trebui să răspund eu la chestia asta, varane? Că dacă spun că semănăm se interpretează! :D

alina spunea...

Ah, sora mea de simtire, eu de-asta sunt superflua in fotografii - am pretentia absurda ca sedimentez dublu clipa si ca inghet timpul ... nici mai mult nici mai putin!!
Eu ma bucur ca pot, gratie vremilor, sa dau likes la pozele dragilor indepartati, ma gandesc cu oroare cat de instrainati si de intorsi catre micul nostru univers exclusivist puteam fi, fara asta. Te face sa redrezesi traiectorii, comparatia. Sau admiratia. Sau dragul, pur. Te bucura in plus.
Altfel downshiftingul (dupa care, culmea, ALERGAM) e o moneda cu doua fete. Si pe care o platesti scump. Eu ma simt permanent cu fundul in doua luntrii, ma scuzati ... :).
Imbratisari, ma bucur ca scrii iarasi.

alina spunea...

ps LOVE the header photo!!! :)

o.p. spunea...

Oauuu!!Foarte frumoasa poza sau mai bine zis lumina din ea. La moarte, Innu, la asta te-ai gandit tu cand totul a inviat? Mie intotdeauna mi-a fost frica sa mor inainte de a face ceva important in viata mea. Cand eram mica nu-mi doream sa mor pentru ca simteam ca nu va plange suficienta lume dupa mine. Asta era cel mai dramatic aspect in viziunea mea de copil. Acum nu-mi doresc sa mor pentru ca vreau sa ma bucur de viata mea frumoasa, de tot ceea ce descopar in fiecare zi, de fiecare bucurie si maretie a trairii, clipa de clipa. Acum, sincer, daca as muri nu mi-ar parea rau decat ca nu-mi voi vedea copiii mari, dar, in rest, cred ca as continua sa bag ata in ac chiar daca s-ar darama blocul pe mine, etaj cu etaj, in cazul in care asta m-ar face pe deplin fericita.

innuenda spunea...

Soul-sista', continuă ce faci cu fotografiile, că faci bine. Nu știu dacă reușesc chiar să înghețe timpul, dar cu siguranță sunt una dintre cele mai performante mașini de călătorit în timp.
ps:10x! :P

innuenda spunea...

Oti, păi m-am gândit. Că nah, ca să învie ceva, trebuie mai întâi să moară.:))

Eu refuz să mă gândesc la moarte altfel decât filosofic.

motanes spunea...

Altfel cum?
Depinde ce ne împlineşte: ceea ce pt mine ar putea însemna pierdere de timp pt tine ar putea fi viaţa însăşi. E o temă fără concluzie. Doar puncte de vedere bine argumentate şi o spaimă continuă, de (ne)înţeles.
Adevărat a înviat!

Spiderius spunea...

"Singurele lucruri reale, singurele lucruri pe care le ducem cu noi până la urmă sunt propriile noastre
sentimente, dragostele noastre, patemile noastre,urile şi adversităţile noastre.
Ma-ntreb: noi, la capatul vieţii noastre, ce-am lăsa în afara?
Banuiesc ca putem lăsa nişte sentimente. Mai puţin de ură, întrucâtva de patemi dar... de
dragoste mai ales."
Acest "mai ales" din finalul gândului poetului ar trebui să ne facă mai fericiţi, nu ?

innuenda spunea...

Motanes: nici nu știi cât mi-a dat de furcă treaba asta. E chiar o temă fără concluzii.

Eu însămi m-am perpelit realizând asta, când voiam să închei articolul și nu aveam ”încheiere”. Nu puteam conchide ceva, nu puteam
contrage o singură idee suverană.

Artificiul cu filosoful mi-a venit gândindu-mă la filosoful care la sfârșitul vieții trage concluzia că tot ce știe este că nu știe nimic. Eu mi l-am făcut musafir și l-am lăsat să aștepte sine die în anticamera îndoielii mele.
p.s. motanes,ai probleme cu saitul? Ți-am mai scris la mine, la ultimul text la care ai comentat. Nu pot să postez comentarii că-mi dă eroare.

Spiderius, într-adevăr, ceea ce lăsăm în urmă nu e atât copilul nostru, casa înălțată prin efort propriu și copacul sădit de noi. Sămânța noastră cea mai de preț este iubirea. Ea ne face să trăim mai departe sau să murim odată cu trupul.