marți, 15 februarie 2011

Incantațiile unui timp cinic

Am crezut că întreaga lume virtuală a murit odată cu mine. Că-n blogosferă s-a săpat un hău cât facebookul de mare și nimeni nu i-a rezistat. Am fost sigură că vipia a ars deja tot ce fusese odată crud și apoi dulce. Toate atingerile acelea spirituale, toate micile alianțe, toate flirturile nevinovate cu trăirile altora. Și de aceea nici nu am vrut să știu concret unde s-a stins fiecare. Așa cum, în fața unei păpădii în care sufli, ultimul lucru la care te gândești este unde vor ajunge petalele ei de caier moale. M-am abandonat diluției firești a trecutului în prezent cu smerenia cu care am acceptat cândva că nu sunt nemuritoare decât pentru cei care mă iubesc.

Și apoi, dintr-o dată, am aflat că toată acea lume este încă în picioare. Așa cum o știam. Doar incantațiile unui timp cinic au făcut-o să stea împietrită, în așteptarea sărutului care să o retrezească la viață. Pentru mine, astăzi, timpul și-a pierdut cinismul.

luni, 14 februarie 2011

De Valentine's Day...

Să ne spună toți bărbații: ”te iubesc!” Hai...cine începe? :)

Despre proști, vorbiți în șoaptă!

Am o reală înclinație spre psihanaliză. Cred în înșiruirea logică desăvârșită a gesturilor, acțiunilor și cuvintelor individului. Parcă ar forma o hartă care mă ajută să-l cunosc așa cum poate n-ar vrea să fie cunoscut. Cu toate acestea, trebuie să admit: când vine vorba de oameni, mereu îți scapă ceva esențial!

Și o spun eu, care am văzut la viața mea ceva caractere! Unele m-au așteptat în smocking, oferindu-mi formal brațul, altele mi-au sărit în spate, îmbrăcate de comando, ținându-și cuțitul între dinți.
Dar tot au rămas câteva zeci de întâmplări, cu fapte și vorbe ale altora care, deși au încercat să-și găsească, în capul meu, un loc cât mai aproape de logică, nu au izbutit.

De pildă, mă enervează la culme proștii care vor să schimbe lumea. Adică, pe bune, cunoașteți tortură mai mare? Începe câte unul să abereze și nu l-ai asculta, doar că-l apucă taman când treci tu pe-acolo, când crede că are auditoriu. Și se-nsuflețește din scurt, se-nfoaie precum curcanul în propriile-i cuvinte, dar capu-i tot de găină, chiar dacă-l dă pe spate, ca să aibă aplomb de cocoș.

Tu ești nas în nas cu el, dar îți ții respirația, nemișcat. Stai ca-n fața unui câine turbat și te prefaci că nu exiști, în timp ce-ți spui în gând ”na-na-na-na-na” ca să-ți bruiezi recepția inepțiilor. Doar că proștii funcționează mereu cu sonorul la maxim și imbecilul îți sparge deja urechile, ecranul de ”na-na-na-uri” și liniștea sufletului tău de duminică, și-ți vine să-i strigi până-i intră în cap, cu gura lipită de pâlnia de carne care-i ornează căpățâna, ”amiceeeeeeeee, ești un dobitoooooc!”.

Dar atunci ar vrea și mai mult să schimbe lumea, ca să-ți demonstreze ție contrariul, așa că renunți să-i mai spui ceva. Doar îi zâmbești și te întorci în gând la ale tale, cotrobăind prin sertarele memoriei după vreo amintire plăcută, cu oameni destupați la minte și schimburi de idei.