sâmbătă, 30 aprilie 2011

Relax! Have a Martini!

Dincolo de faptul că-s fan Pink Martini, mie mi-a dat videoclipul ăsta o stare de bine. Luați aminte și la cuvinte. ”Lyrics”-ul, nu tonul face muzica! :P

joi, 28 aprilie 2011

O partidă de sens

Privită cu un ochi rece, iubirea de semeni e o deviație de afect. Nu poți să dai mult, la multă lume și să saturi! Asta numai lui Iisus i-a reușit! Noi, ceilalți, iubim o dată, de două ori și apoi gata cu pâinile și cu peștii!

E mult mai simplu să te descurci cu iubirea, când vine sub formă de consumabil. Atracție și distracție. Nu contează câte jurăminte și-au făcut cei doi. Nu e nimic definitiv într-un ”te iubesc” de îndrăgostit. Pentru că îndrăgostitul care se ține de cuvânt este la fel de rar ca hoțul care se lasă de furat sau bețivul care se lasă de băut. Promisiunile lor sunt echivalente.

În plus, obișnuința poate dezarma iubirea înainte de a-ți intra în casă. Cu cât suntem mai apropiați de cineva, cu atât ne pierdem mai mult cordialitatea față de el. Ne permitem mai multe, ne deranjăm mai puțin pentru a-i face plăcere. Rând pe rând, se șterg toate fardurile sociale care ne-au aranjat personalitatea făcând-o dintru început agreabilă.

Este fix ca atunci când ești foarte beat și uiți de orice politețe socială. ”Fac lucruri de neînchipuit când beau”- spun unii, ”am tot soiul de apucături care, altfel, nu mă caracterizează”, mai adaugă. De fapt, abia atunci, când au pierdut controlul asupra lor, au fost, în sfârșit, ei. Beția e libertatea de a-ți asuma temperamentul, pulsiunile, fără cenzura conștiinței.

De aceea, când ajungi să te dezvălui, într-un final, partenerului, acesta are senzația că nu mai știe cine ești. Că nu mai are în față persoana de care s-a îndrăgostit. Crede că te-ai schimbat și de aceea nu te poate iubi. Dar tu așa ai fost tot timpul, doar că acum, din indolența adusă de obișnuință, nu te-ai mai obosit să-ți cosmetizezi defectele.

Probabil ăsta e cel mai comun motiv din pricina căruia eșuează atâtea relații -oricâte zile bune ar fi avut ele. Cei doi se despart, pentru că s-au cunoscut în sfârșit și, nemaiplăcându-se, nu și-au mai datorat nimic. Nici toleranță, nici respect, nici prețuire pentru lucrurile bune făcute împreună. La urma urmei, nimeni nu poate fi constrâns să păstreze amintirile frumoase în același clasor cu oamenii care le-au generat.

Și ar mai fi ceva, în afara hibelor uitate la vedere. Faptul că, practic, ne pierdem răbdarea față de partener, pe măsură ce ne pierdem interesul de a afla ceva, orice, despre el...Timpul împreună cu celălalt ne fagocitează curiozitatea, împuținând lucrurile de descoperit la acesta. Pur și simplu, nu mai e un teritoriu virgin și foamea noastră de cunoaștere, odată potolită, ne îndeamnă la siestă cu ochii în peisaj.

Desigur, nimic din toate astea nu se aplică atunci când e vorba de iubire adevărată. Dacă, însă, începeți să recunoașteți vreunul dintre simptomele descrise, știți ce aveți de făcut! Invitați-vă relația la o partidă de sens și dați împreună verdictul cel cinstit: despărțire.

marți, 26 aprilie 2011

Viața- note de fundamentare

Ce am făcut de Înviere? De Înviere, m-am gândit la moarte. Știu, pare o antinomie. Dar așa s-a întâmplat. Am avut un răgaz de introspecție, în timp ce în biserică litania prindea gust de rugă și miros de tămâie. Mi-am dat seama, cu acest prilej, că noi, oamenii, facem aceeași greșeală mereu și mereu și nu mai învățăm din ea nimic. Niciodată. Vorbesc de greșeala de a crede că suntem veșnici și înconjurați de veșnicie. De a ne pune pe pilot automat viața, mulțumindu-ne să trăim la altitudinea de croazieră, cea care-ți permite să te miști încoace și încolo, ignorând că faci asta în interiorul unui tub suspendat între planete.

E ca și cum ceva ne-ar lua mințile distrăgându-ne atenția de la ce e cu adevărat important. Mă-nțelegi? Într-o chestiune de viață și de moarte, iminența nu ne mai deranjează. Stăm cu laptopul în brațe și dăm ”like” la pozele colegului de liceu, surzi la timpul prețios care se scurge pe lângă noi cu scrâșnet de Titanic lovit de ghețari.

Habar n-am dacă faptul că nu conștientizăm în fiecare secundă a existenței noastre că urmează să murim unul câte unul -într-o ordine întâmplătoare și indiferentă la fericire, vârstă sau caracter- ne salvează sau ne distruge. Poate dacă am ști, am da amplitudine gesturilor noastre vitale, storcând bucuria din fiecare întâmplare petrecută. Nu am mai fi baletul mecanic al schimbului grotesc de mărfuri și al falselor interacțiuni generate de el.

La fel de bine, s-ar putea, însă, ca fiecare clipă trăită cu conștiința acută a propriei mortalități să picure în noi o otravă care ucide lent spiritul. Poate chiar îndemnându-ne, ca-ntr-o arie a absurdului, să ne punem singuri capăt zilelor. Sinucigându-ne din frică de moarte.

O să-ți spun repede, pentru a nu-mi lăsa prea mult timp să metabolizez ideea. Din perspectiva morții, am văzut clar cât mă înspăimântă viața. Partea ei cinică. Implacabilo-sisifică. Cea cu o logică de neînțeles.

M-am trezit spectator al unui film fără nicio noimă. În care cineva, aflat cumva cu spatele la mine, se chinuia să bage ața-n ac, în timp ce blocul în care era se dărâma etaj cu etaj. Omul se presupunea că știe asta. Doar se zdruncina totul în jurul lui și se auzea huruitul ăla infernal, de grinzi frânte și cărămidă strivită. Dar el continua să moaie capătul aței în gură, să tocească firul cu dinții și să-l ascută, ca să-l vâre mai ușor în urechea afurisitului de ac. Când s-a întors cu fața, eram eu. Înțelegi ironia? Eu. Care, precum un copil la primul lui film de groază, îmi strigasem de fapt mie, ”e-n spatele tăăăău, fuuugi, a venit să te omoaaaare!”

În fine. Nu te mai plictisesc. Oricum, aștept din clipă-n clipă pe cineva. Trebuie să vină filozoful să-mi spună că, per se, e mai importantă chestiunea băgatului aței în ac decât calamitatea. Că dacă individul scăpa cu viață, conform principiului cauzalității, totul avea să depindă de cum a acționat în acea împrejurare. Că odată ața băgată în ac, și-ar fi cusut nasturele căzut de la costum. Îmbrăcat cu acel costum, s-ar fi dus la interviu la o societate prosperă, unde ar fi făcut impresie bună, ar fi fost angajat și, din banii câștigați acolo, ar fi ajuns să-și țină copiii în școli, și-ar fi ajutat mama bolnavă, ar fi făcut caritate.

Naiba știe dacă o să mă las convinsă până la urmă că este însăși fundamentarea vieții faptul că trăim izolați de context, într-o continuă vrie de treburi mici, promitentă a unui viitor de lucruri mărețe. Om vedea. Mă duc să deschid.

vineri, 15 aprilie 2011

Amante disperate

În primul rând, fiți blânzi cu ele! Pentru că încă poartă roz pe dedesubt. Nu vă luați după corsetele lor cu jartiere negre, nici după tocurile lor stiletto. Când ați închis ușa în urma voastră, amantele plâng ca niște copii. Răsfățați.

Amantele sunt femeiuști, nu femei. Ființe rătăcite, vulnerabile, în căutarea unui protector. Sunt naive, amantele. Atât de naive încât speră, de fiecare dată, că au stârpit foamea de femei a bărbatului care le devoră. Că-s ultima frontieră a iubirii lui. De la ele ar trebui să înceapă, nemărginită, fericirea bărbatului însurat.

Sunt sincere de fiecare dată când se consideră mai bune decât femeia-cealaltă. Soția. Doar e fapt dovedit: părul ibovnicei nu miroase niciodată a mâncare bună, ci a plăcere nebună. Amanta e mai interesantă, mai intelectuală, mai rafinată. Și mai ales respectă dreptul tău, ca bărbat, de a alege ce e mai bun. Pe ea.

E o ființă credulă, amanta. Ea crede cu disperare că a fost prima și că va fi ultima amantă a ta. Crede minciuna dormitoarelor separate. Crede în nefericirea ta de bărbat căsătorit. Crede tot ce vei vrea tu să o faci să creadă. O poți convinge și de drama rutinei și de eșecul normalității, chiar dacă asta o va opri să recunoască vreodată că se visează, în ascuns, soție. Amanta se va declara femeie liberă, modernă, fericită așa: de-a pururea amantă, nevastă niciodată.

Cele mai disperate amante sunt soțiile adultere. Ele au eșuat de două ori. Sunt un fel de femei care se bagă în patul amantului cu mască pe față și bigudiuri, ca să-i prăjească, mai târziu, șnițele soțului, în dessous de mătase. Amantele-soții bâjbâie prin întunericul din propria lor viață, după comutatorul vreunui sens.

În piața publică a lumii, ele n-au, ca femeile libere, scuza că-și caută fericirea. Nici ca bărbații, scuza testosteronului. Sunt victimele propriei vanități. Sau ale propriului libidou.

Asta nu le va împiedica să pretindă mariaje imposibile, cu un bărbat care fie-i violent, fie impotent, fie homosexual. Trebuie să recunoașteți, amantlâcul dobândește carate când devine evadare din temnița ororilor, drept la orgasm ori amicală acoperire! Dar nu vor spune niciodată că soțul lor doar le neglijează. Pentru că ele, mai ales ele, nu au nevoie de mila nimănui.

De aceea, oricât de disperate ar fi amantele, nu vă grăbiți să le compătimiți! La final ele se trezesc. Își șterg rujul de pe buze cu dosul mânecii de la taiorul Chanel și pleacă să cucerească lumea, cu pieptul gol. Și, deci, rece.

miercuri, 13 aprilie 2011

Adevărul despre mincinoși

Există o categorie de oameni în fața cărora rămân, de fiecare dată, perplexă. Mincinoșii. Culmea e că, pentru a fi deconspirat un mincinos, de regulă, e nevoie de un adevăr. Raportat la care să se profileze neadevărul, exagerarea.

Sigur, uneori e suficient un simplu exercițiu de logică, de bun-simț, ca să ne dăm seama când suntem mințiți. Dar mincinosul nu ia niciodată în calcul posibilitatea asta. Ba mai mult: caută să șocheze și gogonează și mai abitir minciuna.
Precum exhibiționistul care se excită la o față repulsionată, plăcerea mincinosului este însăși reacția ta: uimirea, ciuda, admirația, orice îl scoate pe el din anonimat și-l face să se simtă mai important ori mai bun decât este.

Ingerința mincinosului în treburile adevărului este nesemnificativă și paradoxală. Poate chiar metafizică. Dacă, odată minciuna lansată, ați exhuma adevărul și i l-ați arunca în față, n-ați obține penitența mincinosului. Mai degrabă s-ar scuza filozofic, spunând că acea minciună era adevărul în care credea el. Ar spune-o și apoi chiar ar începe s-o creadă.

Dar cea mai incomodă situație este, fără îndoială, aceea când te afli în fața unei gogorițe evidente. Pe de-o parte, te gândești: ”frate, ăsta chiar îmi subestimează inteligenţa, să-i zic vreo două!” Pe de alta, însă, ți-ar fi jenă de jena lui și, cum ți-e nu-știu-cum să-i rănești orgoliul de farseur, te mulțumești să îngroși rândurile celor care i-l întrețin cu o disimulată credulitate.

Personal, cred în sinceritatea mincinosului. Cred că, în naivitatea lor, toți mincinoșii vor fi crezut sincer că ne-au păcălit.

luni, 11 aprilie 2011

Friends ultimate list

Dacă ai găsit un om care să-ți corespundă ca prieten (e al dracului de greu, eu încă îmi caut!) consideră-te norocos. Căci prietenii sunt potriviri rare, nu-s toți cei cu care te vezi! Bine, te poți bucura de tot felul de cunoștințe, poți bea cafele până crapă rânza-n tine, te poți tăvăli pe jos de râs în agreabile intersectări cu oameni. A nu avea prieteni nu echivalează cu a fi sociopat. Dar nici a fi sociabil nu echivalează cu a fi prietenul tuturor.

Nu demult, îmi găsisem și eu un astfel de corespondent. Cel mai mult îmi plăcea la el totul. Teza lui era sensibilitatea, iar semnătura, atașamentul subtil. Nu a durat mult, însă, și a căzut tăioasă cenzura liberului arbitru.

Nu mai primisem de ceva vreme vreun semn de viață de la el, când l-am văzut în mulțime. Înconjurat ca un zeu. Aproape aclamat. M-a zărit și așteptam o reacție. Un semn cu mâna, cu capul ori cu ochiul, să știu că între noi e o complicitate mai mult decât între el și oamenii aceia. Dar terța așteptată nu a venit niciodată. Trecusem din rezerva privată a prieteniei în salonul public al cunoștințelor. Din buzunarul de la piept în cel de la spate. Nu aveam decât să mă împing cu gloata pentru un loc mai în față în inima lui. Acum făcea tuturor vechile noastre confidențe.

A trebuit să merg mai departe fără el. Parte pentru că-s mândră, parte pentru că-s înțeleaptă. Știu. Nu-i niciodată ușor să renunți la idealuri, dar uneori, e singura cale de urmat! Am aflat asta ca morală a acelui fapt de viață. Pe prietenul meu ideal l-am eliberat de atașamentul meu pretențios. L-am păstrat, însă, în lista de prieteni de pe Facebook și i-am promis o cafea. Pe care o s-o bem, cine-știe-când, neutri ca două elveții aflate pe hărți paralele.

sâmbătă, 9 aprilie 2011

La început au fost cuvintele

Să nu-mi spui că n-a fost o vreme când încrederea ta în cuvinte era atât de mică, încât simțeai nevoia să o apropii de oglinzi pentru a te asigura că respiră! E-n firea lucrurilor! Tot așa cum este ca mai apoi, când crești, timiditatea să ți se transforme în nesăbuință.

Bat pariu că și tu sfidai, până nu demult, orice formă de comunicare, că ai fi vrut să încaleci cel mai nărăvaș cuvânt, doar ca să arăți lumii că-l poți îmblânzi!
Cam pe-atunci stăpâneam și eu lumea! Sau cel puțin așa mă simțeam, cu hățurile verbelor în mână.

Dar apoi au început să se termine. Cuvintele. Da, nu te uita mirat! O să ajungă și la tine năpasta. Sunt atâtea moduri în care te poate înșela viața! O vei prinde bucurându-se tot cu alții, din ce în ce mai tineri. Avantajul pe care-l ai acum nu e un cec în alb.

Poate crezi c-o să stai cu capul tău de vorbă. Că o să strângeți o poteră de gânduri, ca să găsiți cuvintele și să le aduceți înapoi. Unul câte unul. Dar nu merge așa! Cuvintele sunt dintr-un neam de iele cum nu s-a mai pomenit. Ele apar numai când vor, numai cui au chef. Sunt niște arătări cuvintele. Când cu chip de om, când cu față de dihanie. În aburul lor își dansează morganele dansuri de împerechere sau de război.

Știi foarte bine. Noaptea, cuvintele îți pot lua sufletul pe sus, cu o silabă ascuțită, bine țintită către Nirvana, atunci când se face cald în trupul tău de om. Ori îți pot suge sângele, lăsându-te fără vlaga, dacă ești scriitor sau, ce știu eu, îndrăgostit în fața iubitei...E-adevărat, îți și pot da totul. Atunci când lumea ta atârnă de un cuvânt și cuvântul ăla vine în sfârșit. Cum, la fel de bine, îți pot lua totul. Atunci când aștepți pe aceeași stradă, dar la numere impare.

Așa că iartă-mă, dacă nu-ți voi mai vorbi vreodată. Fiindcă la început au fost cuvintele, să nu te mire că la sfârșit va fi tăcerea.