marți, 3 mai 2011

Dacă nu eu, atunci cine?

Când vine vorba de muncă, recunosc: nu sunt tocmai un organiser uman. Dar nu mă plâng. Îmi convine harababura asta pe care numai eu o pot înțelege și controla în termeni de eficiență. O consider o formă de libertate personală exprimată. În plus, pentru că, de fapt, nu-mi place să trăiesc în dezordine, mă stimulează să gândesc optim în condiții de stress. Ceea ce-i de folos în cam orice profesie.

Nu mi-a fost ușor să ajung la libertatea asta. A trebuit să îndur să mă tot răstoarne câte unul de pe scara valorilor exact când ajungeam sus. Cât am lucrat la stăpân, m-am simțit într-un veșnic joc de-a Popa-prostu’ pe porunci, eu fiind, desigur, cea care pierdea. Ani de zile a trebuit să sar într-un picior și să strig cucurigu prin vreun birou unde un șef își făcea socoteală că pentru banii pe care mi-i dă, îmi poate cere, practic, orice. Eventual și face.

Cu cât eram mai calificată (și m-am străduit să fiu), cu atât cererile erau mai revoltătoare. Fie trebuiau terminate ieri, fie frizau ilegalitatea, imoralitatea sau imposibilitatea, fie erau comisioane personale ale șefului meu, fără legătura cu fișa postului pe care-l ocupam. Dar și de n-ar fi fost! Nu mi s-a potrivit până acum obediența, deși cumva am reușit să fiu suficient de diplomată încât șefii pe care i-am avut să nu o afle decât odată cu demisia mea.

Asta e! Nu găsesc apetentă subalternanța. Vanitatea mă ciupește de fund imediat cum dau să mă îndoi de spate a servilă executare. Și atunci, brusc, nu mai pot mișca un deget. Creierul meu refuză orice comandă străină. Semn că, pentru mine, e curată corvoadă o treabă pe care mi-ar da-o, sub imperativul lui ”trebuie”, oricine altcineva decât propria-mi persoană! Nu contează tonul pe care mi se transmite ce am de făcut! Blând sau autoritar, mi-e totuna! La fel de constrânsă mă simt.

Cel mai mult, în ideea de subordonare, am urât faptul că o persoană perfect aptă să facă aceleași lucruri, ți le dă ție de făcut. Bașca te mai și verifică, respirând prin toți porii convingerea că le-ar fi făcut mai bine ca tine. Ca oricine. În plus, de regulă, primești sarcinile de care vor șefii să se debaraseze. Ești numai bun să te ocupi de partea ingrată a problemei, de treaba lor murdară. Să fii tu interfața cu pericolul ori cu sila, să preiei tu hârțogăraia, cârca, statul la cozi, alergătura și responsabilitatea lor.

Avocatura a venit ca o binecuvântare pentru mine. A fost o succesiune pașnică la tron: a plecat ultimul șef, am venit eu. Păi, dacă nu eu, atunci cine?
Pink Martini - Je Ne Veux Pas Travailler

Asculta mai multe audio diverse