joi, 23 iunie 2011

Cuconometru

Sunt îmbrăcată în bej. Pe-afară, soarele de plin iunie a spuzit pielea tuturor, numai a mea arată ca a Cleopatrei. Nu mă îmbăiez în lapte de măgăriță, ci-n cremă cu factor de protectie 50. Un fel de formol în care cred femeile care nu vor să îmbătrânească. Mă aflu într-un restaurant, la mare. Stau picior peste picior, în timp ce, pe sub masă –de parcă mi le-ar vedea cineva- îmi întind în laterală, în chip de slash, teancul de două picioare terminate cu pantofi incomozi, cu toc. Coatele-mi odihnesc regulamentar, pe cotiere de aer, trase la marginea trunchiului. Îmi comand somon pe grătar, fără garnitură și apă plată, fără lămâie. Vorbesc, zâmbesc și gesticulez fraze care conțin ”pe vremuri” și ”îți amintești când”...Ce-ar mai fi de spus?

Cuconometrul înregistrează valori galopante. Mai am puțin și devin mama. Cred că de aia refuz să mă tund. E ultima geamandură. Dincolo de care, dacă treci, simți cum se adâncește rahatul.

You're aging well

Asculta mai multe audio diverse

luni, 20 iunie 2011

Din weekend

Puțină relaxare n-a omorât pe nimeni, nu? ;)





joi, 16 iunie 2011

Viața de-a-n boulea

Ne-am născut pentru un destin mare. Toți credem asta, în sinea noastră. Cel puțin o vreme. Avem nevoie să o credem, ca să ne înscriem de bunăvoie pe autostrada către nicăieri, a vieții aceleia, de-a-n boulea. Știți voi: te naști dintr-o întâmplare, îmbătrânești mai repede decât te-ai aștepta și apoi mori ca un câine. Între timp, n-ai avut o carieră, ci doar un serviciu, n-ai trăit o mare iubire, doar frisonante așteptări ale ei, nu l-ai întâlnit pe Dumnezeu. Rendez-vous-urile ocazionate de Paște, Crăciun și frică nu se pun!

Cred că moștenim tara asta a așteptării nerealiste. Părinții fiecărui copil au nutrit credința că odrasla lor va mișca lumea, bătând în sfârșit monedă și blazon pentru întregul neam. Nici ai noștri n-au fost mai breji. În laptele matern erau dizolvate supradoze de neîmpliniri, de neliniști, de umilințe nerăzbunate. Toate visele eșuate în posibilități ale înaintașilor noștri erau acolo. Trebuia, așadar, să fim cineva! N-aveam încotro!

Numai că, dacă viața noastră era programată de la naștere să fie un succes de casă, tot așa erau și șansele de a rămâne un oarecine. Practic, avea să fie un meci nul. Urma să aflăm pe parcurs că totu-i un provizorat, o presupunere, o demonstrație fără ipoteză. Că nimic din destinul nostru nu conduce către o concluzie, pentru că însăși viața e doar un guguloi de clipe disparate în care am râs, am crezut, ne-a fost rău, am sperat, ne-am zbătut, am dormit, ne-a fost teamă, am iubit...

Trăitul de-a-n boulea nu e ușor. Sunt atâtea lupte sterile de dus! Tu în război cu tine. În contradicție cu societatea. În conflict cu istoria. Mereu suntem noi și încă cineva împotriva noastră. Ne-am întoarce în coconul matern, dar mamele iau personal ratarea copiilor! Ne-am lăsa pe mâna prietenilor, dar ei ne-ar vinde, prinzându-ne de tricou, cu boldul cinic al nepăsării, disclaimerul BOU. Ne-am căuta un duhovnic, dar rar se găsește om să nu judece omul. Cel mult ar privi indiferent cum scoatem, în convulsii, adevărul nostru, achitându-se de Dumnezeu ca de-o datorie.

Nimănui nu-i va păsa cum ne pasă nouă de viața noastră. Suntem sihaștri în chiliile propriilor existențe. Ceilalți fie n-au fost de la început, fie nu vor rămâne până la sfârșit. Și totuși, singurul lucru de care avem nevoie cât trăim e să respirăm cu patru plămâni, transformând o alăturare formală într-o contopire. Una foarte, dar foarte personală. Care să dea sens până și unei vieți trăite de-a-n boulea.

luni, 13 iunie 2011

De vorbă cu celălalt

Și am ajuns iar la monolog. Veșnica metastază a comunicării. Când unul crede că celălalt nu mai vrea să știe ce are de spus. Probabil nici nu greșește. E o politețe generalizată a ascultatului, în care mimezi răbdător interesul, în timp ce aștepți să-ți vină rândul la cuvânt.

Niciun gând nu-și poate face voluta completă în condițiile astea. Indiferența retează aripi, schilodește. Nu am ajuns încă la indiferență. Dar suntem cu biletul către ea în buzunarul secret.

Ideile nu mai circulă liber între noi, ca un inspir-expir vital. De sentimente ce să mai spun! Sunt duse la picior, în lesă scurtă, cu botniță. E o patologică teamă de sfâșiere, deși niciodată gândurile nu ne fură mai blânde.

Degeaba ne-am dres glasul, pregătiți să riscăm. A fost de ajuns secunda aceea, de dinainte. Și toate viorile au ezitat deodată. Iar în tăcerea lor, când plecam, am auzit secundarul ceasului tău bătând în timpul meu, ca-ntr-un gong de aramă.

vineri, 3 iunie 2011

Pentru empatie, apăsați tasta unu

E trecut bine de miezul nopții. Sunt posacă. Azi sunt dușmanca lui moș Ene și nici roibul optimismului nu m-a ținut în scări azi. Sunt o mie de motive. Mi-e cald. Am restanțe profesionale. Nu mai sunt decât 23 de zile până să fiu iar declarată repetentă la făcut copii. Ieri era să dau foc casei, fiindcă am uitat câteva ore bune ibricul de ceai pe foc.

Mă urmăresc tot felul de idei, cu pălăria trasă pe ochi și gulerul ridicat. Doar eu știu de ele. Așa cum știu câte vise se vor mai naște și vor muri exact acolo, în căpățâna mea socratică, în timp ce eu voi continua să stau la planșeul teoriei, elaborându-le trasee imposibile. În mintea mea se îmbrâncesc să încapă atâtea gânduri, atâtea imagini, încât cred că o să se sudeze, până la urmă, într-un iPphone 4, cu video apelare și viață proprie.

Cât să reziști?! Am existența plină de evaluatori și o nevoie acută de oameni în fața cărora să las garda jos, să relaxez spatele și să-mi golesc mintea, fără senzația că o să mă judece. Dacă mai port mult corsetul criteriilor sociale obligatorii, care mă șterg și mă desenează din nou, în fiecare zi, o să mă trezesc așteptându-mă să devin altcineva decât cine sunt de fapt. Și trăind o continuă dezamăgire dacă nu se întâmplă.

Mai bine mă întorc împăcată la mine. Și cine știe...Poate o să pornească o nouă ploaie. Să toarne până o să ne înmoaie amândurora apretul ăsta care ne intră precum un timbru sec în carne. Și atunci o să vrem, poate, emoții libere, nepăzite de măsură. Și empatie. Apasă cineva tasta? Unu’?