luni, 4 iulie 2011

Lucrată pe întuneric

Inspirată de un prieten de peste ocean, pe care-l admir și care dăduse like paginii facebook a unui guru al prelegerilor motivaționale, Anthony Robbins, începusem să citesc online, aseară, cartea acestuia : ”Putere nemărginită”.

Înainte de orice, trebuie să spun (unii dintre voi o știu deja) că nu am fost niciodată o iubitoare de cărți motivaționale. Ba dimpotrivă, de câte ori vedeam astfel de titluri în librării, îmi arboram mental steagul superiorității, zâmbind ironic, gen ”lăsați prosteala, că am un creier și nu mi-e frică să-l folosesc!”. Până acum, consideram cărțile motivaționale o exploatare a câmpului aspirațional al individului, având drept unică finalitate manipularea lui mercantilă.

Dar să mă întorc la ziua de ieri. Citesc eu câteva pagini din carte, dintre care una era sumarul, două- prefața și restul introduceri în temă, legate de învingerea fobiilor și mi se face somn. Cum eram trezită dis-de-dimineață și cum a doua zi urma să repet figura, m-am retras în dormitor pentru somn. Și unde nu-ncepe puterea nemărginită să lucreze-n mine, de și acum, când vă scriu, parcă îi simt învârtoșenia!

Carevasăzică nea Tony Robbins ăsta, mă lucra pe întuneric. Întunericul minții conștiente, desigur, că doar suntem în plan psihologic. Începuse, pesemne, să-mi încingă circuitele încă din trezie, cu preludiul ăla despre fobii. Or, în zona fobiilor, eu am mai multe terminații nervoase decât alții. Orice găsiți în literatura de specialitate ca inspirator de temeri cvasi-iraționale oamenilor, găsiți și la mine în sertărașul cu tăblița: ”Nu deschideți! Fobie rea!” Înălțimi, strâmtori, păienjeni, albine, lifturi, locuri întunecoase, efecte adverse scrise în prospectele medicamentelor, you name it! Pentru o minte penetrantă de expert în programare neuro-lingvistică, eram mai vulnerabilă ca o vulvă de nalbă, cu rouă pe ea.

Se-nțelege, deci, de ce ultimele frame-uri inteligibile, înainte de-a adormi, mi le deschisesem undeva, la granița dintre putere și nemărginire. De acolo am început să visez. Și nu știu dacă interpretarea viselor este taman magistrala care duce la cunoaşterea inconştientului, cum zice tata Freud, ori dacă i-am visat vreunul din visele lui clare, rezonabile ori obscure. Dar am motive să cred că m-am culcat vampir și m-am trezit Buffy, spaima vampirilor.

Se făcea că eram prietenă cu o drogată, nu rețin contextul, dar nici nu contează. Ceea ce m-a frapat era siguranța cu care, pe un ton calm și convingător, îi repetam, ca un disc de vinil zgâriat cu o monedă aniversară a marketingului: ”Acum e timpul tău! Arată lumii ce poți! Poți orice vrei!” Trebuie că se lăsa greu drogata, de vreme ce am găsit de cuviință, ca ilustrare supremă a ditirambilor mei argumentativi, să-i arăt că, dacă vreau, îmi pot face evantai și din spaghetti fierte. Și iată cum, visul s-a sfârșit cu mine învârtind, în chip de ventilator, o macaroană care, culmea! făcea atâta vânt, încât pletele-mi dansau ciuleandra, care-ncotro, în aerul odăii in(sau poate sub)conștiente.

Inutil să vă spun cât m-am trezit de motivată psihologic! Și cum mă gândeam eu la asta, luând pe veceu postura Gânditorului de la Hamangia, mi-au căzut ochii pe o revistă Historia, aflată pe etajera din dreapta. Cu litere îngroșate, pe coperta ei, trona titlul ”Ostași, vă ordon, treceți Prutul!”.

Era prea mult! Deja mă copleșise rafala imperativelor. M-am simțit precum un somnambul trezit brusc pe marginea propriilor abisuri. Mi-am jurat că, de azi înainte, nu voi mai subestima vreodată puterea nemărginită a unei cărți motivaționale. Mai ales decă e scrisă de Anthony Robbins.