marți, 25 octombrie 2011

Totul pare că-i bine

Nici n-aș ști cum să-ți zic. Te uiți la mine cu privirea aia de ”nuuu, nu-mi spune!” iar eu explodez. Sunt cuvinte cărora le furi dreptul de a se naște. Vrei tu să le faci una ca asta?!

Tu taci și-n tăcerea ta se joacă pescărușii din ”Je t’aime, moi non plus”. Plecați de deasupra așteptărilor mele mutabile. Știu că ești cu ea și că ea e drăguță cu mine și că eu sunt cu el și că el e-ntr-un fel prieten cu tine. Dar uneori lumea se reduce absurd la singurul lucru care pare să îi contrazică ordinea. Și apoi vine clipa asta și solilocviile ei despre fericiri imposibile...

În fond, nu mi te datorezi. Suntem doi străini rânduiți unul lângă altul de-o întâmplare, eu și cu tine.
Te-ai întristat? Hai, nu te lăsa afectat! E numai amărala asta care-mi urcă din piept. Ea mă face să mimez lucruri pe care nu le cred. Ea-mi tulbură conștiința și-mi împletește gândurile și-mi înnoadă în gât cuvintele pe care, uite, nu ți le spun. Doar le las să meargă, așa cum îmi vin, cu ochii închiși, pe acoperișuri lustruite de lună.

Mă uit la tine și totul pare că-i bine. Și-mi spun că universul poate fi recreat din particule. Pe inima mea de fată sinceră, se depune -în deplină speranță- praful.

vineri, 7 octombrie 2011

Îți par așa cum sunt

Știi care-i cea mai mare spaimă a mea? Nu, nu-i bătrânețea, nici moartea. Ci faptul că într-o bună zi nu o să mai interesez pe nimeni. Că spiritul meu, la fel de viu, va trebui să se așeze în poziția culcat cu mâinile pe piept și s-aștepte să moară. Asta mă înnebunește. Pentru un om care trăiește la adâncimea propriilor afecte, nu e pedeapsă mai mare decât să nu aibă cui le împărtăși. Gândul, cuvântul și ființa sunt ancore care fac existența raportabilă. Care nu se pot arunca decât în ceilalți.

Teama de care îți spun m-a făcut, uneori, nedemnă de mine. Am căzut în dizgrația propriului eu pentru că vroiam să par, mai des decât vroiam să fiu. Căutând să nu amân cunoașterea pe mai-târziul unei (im)posibilități, mă ofeream oricum. Mă întredeschideam oricui. Nu puteam risca să se treacă de mine. Asta avea să se întâmple de la sine, peste un timp, fie că vroiam, fie că nu. Mă mulțumeam, așadar, cu provizoriul colac de salvare al bifei. Vroiam să par oricine ar fi vrut ceilalți să fiu.

Selecția se făcea natural. Aceia care nu erau oamenii mei aruncau doar o privire și, neînțelegând ce văd, se îndepărtau. Dar pentru fiecare celălalt care a intrat, a meritat să pun toate acele nade ale superficialității. Mi-am desfătat spiritul numai cu oameni dintre cei mai interesanți și asta fără să fi știut niciunul la ce să ne așteptăm. Îmi plăceau mai ales acele prime tatonări, când, în preajma stranietății, precum un melc, intuiția scoate coarne transparente, vibrante, să-i simtă ființei conturul. Ce regal, omul îmbrățișând omenescul! Era de parcă atunci, pe loc, s-ar fi dizolvat tot restul lumii și am fi rămas doar noi, contopindu-ne culorile, iubindu-ne, cu sufletul la gură al secundei muribunde.

Au fost, desigur, și încercări de a mă replia către ”a fi”. Ancora lui e, însă, atât de grea, că abia reușesc s-o ridic, și asta numai în zilele în care spiritul mi-e odihnit. În acele clipe, am senzația că în sufletul meu locuiește un șoarece. Că habitaclul lui natural au devenit atriile și ventriculele mele. Iar zgârciul sternului e lucarna prin care privește spre lume, dintr-o postură reflexivă. Nepotrivită cu timpurile. M-aș putea obișnui cu el acolo. Într-un fel, faptul că roade din mine, este un act de intimitate.

Dar nu m-aș putea împăca niciodată cu singurătatea nevoii de rezonanță. N-aș putea trăi tânjind să descopăr și să fiu descoperită. Trebuie să am porturile alterității cu mine până la sfârșit sau voi eșua în largul nedefinit al ultimului quo vadis. Îndreptându-mă pe vecie spre nicăieri.

joi, 6 octombrie 2011

Aș vrea ca...

Iubirea să devină un graffitti pe zidul fiecărei case...

Viața privată, care a devenit un bun neprețuit al spațiului public, să se întoarcă în matca sa.

Cel mai puternic reflex condiționat dobândit în societate să nu fi fost acela al eschivei. Al prefigurării celuilalt ca potențial agresor.

România să nu mai fie pe harta lumii la fel de instabilă ca terenul de fotbal improvizat din africani , în reclama Pepsi, a cărui poartă se muta de fiecare dată când cineva trebuia să dea gol.

Să învăț să-mi metabolizez neputința: din ea să opresc disperarea (în principiu, disperarea te poate duce oriunde; de ce nu și unde vrei?”) și să dau afară slăbiciunea (numele e înșelător, slăbiciunea e o ditamai piatra de moară!).

Să mărturisesc faptul că aș putea vorbi despre plăcere trei zile și trei nopți și, mai mult ca sigur, ar fi doar un bref a ceea ce aș avea de spus. Asta pentru că, prin firea mea, sunt dedată plăcerii. Dar prin educație, mă abțin.

Să-mi explice cineva de ce, pe de-o parte, există femei pe care maternitatea nu reușește să le facă mame și, pe de alta, există mame fără copii.

Să-i explic cuiva că orice formă de fidelitate e provizorie dacă nu e întreținută de o neputință. Dacă n-ai timp, n-ai spațiu ori n-ai avut noroc, nu ești un partener fidel, ci unul constrâns la fidelitate!