vineri, 14 decembrie 2012

Cu sufletul la gură

Să nu te gândești la mine! Niciodată. Nu vei fi pierdut mare lucru. Sunt o contemplativă bună de nimic. Îmi așez tabăra oricărui orizont în prezent. Din trecut fac un foc bun de lemne care să-mi încălzească sufletul și apoi mă uit la stele cum cad sau rămân. Pe acolo pe undeva e ce va fi, dar e mult prea departe să întrevăd. Nici nu-mi trebuie să știu, de fapt. La ce bun, dacă oricum o să se-ntâmple?!

Vorbele mele. Nu le citi și reciti în zadar. Nu vor ști să facă nimic în locul meu. Dacă ai noroc, le vei uita pentru totdeauna. Oricum, nu-ți vor fi promis niciodată nimic. Eu însămi sunt incapabilă să-mi țin, față de mine, propria făgăduială! Și oricâtă nevoie aș avea să cred uneori în vase comunicante, sunt poduri de netrecut peste lumi.

Nu mă cunoști. Mi-am pierdut sufletul încercând să-l recompun după desen. Cu fiecare nouă lipitură, era altcineva. Mai de nepătruns ca înainte! Își schimbase substanța, geometria, sensul...Dintr-o rapsodie, se transformase într-o stacată. Căptușeala lui muzicală se rupea în ritmuri drăcești, iar înăuntru, hoinăreau oameni fără chip, în ochii cărora nu privisem niciodată cu adevărat. O lume haihui cerea să mă încoroneze, iar eu aproape îi luasem sceptrul în mână.

Dar apoi, ceva s-a-ntâmplat. Și am știut că încă mai am cum să-mi fac sufletul ca mai-nainte. Ca la început de tot, pe când pâinea unsă cu unt se mânca fără frică și soarele verilor nu turbase.
Când lucrurile se complică, îmi spun, sufletul așteaptă întrebarea cea mai simplă din lume. Dar ea trebuie pusă de tine. Și chiar de n-ai încă răspuns, ești salvat!

sâmbătă, 8 decembrie 2012

Mama, draga de ea


Tot mai des, mama îmi face revista presei. Îmi înșiră, când ne întâlnim, fleacuri de pe la televizor ori ziare. Îmi divulgă secrete improbabile din viețile unora, povestite de alții, fără treabă.
 
Nici nu mai trebuie să așteptăm sfârșitul; lumea s-a săvârșit deja, într-un cataclism la scară de tabloid, îmi spun și urmăresc vocea fină a mamei cum își întinde în plie tonul până devine pătrunzător ca un genunchi în gură! Văd chipul ei blând cum se metalizează, spatele cum i se îndreaptă ca o coloană de suricată așezată la paza detaliului. O văd efectiv cum întinerește până la anii când sporovăia în pauze, cu colegele de serviciu.
 
Acum flecărește cu mine. Dar eu, cu urechea lipită de glasul inconfundabil, ascult precum indienii pământul, ceva de dincolo de cuvinte: nevoia mamei de a rămâne actuală. De a se menține-n atenția copilului ei care, crescând, devine apatic. Și oricât mi-aș dori, nu o opresc, să-i spun: ”mamă, lasă lumea și balivernele ei, spune-mi de tine! Ce-ți face sufletul acolo înăuntru, când toți ceilalți încetează să vorbească?”
 
Nu o opresc, pentru că aud până-n străfundul inimii cum sună a gol pașii cui crede că nu mai trebuiește nimănui. Dacă aș face-o, aș zidi-o-ntr-un sens cu paloare de schit. Or, mama ar trăi doar îmbujorată.
 
Și atunci râd cu ea. Particip la viața ei, în care nu ne mai întâmplăm decât noi, copiii, și lumea asta despre care dă–de regulă- mărturie indirectă. Și sufăr când nu am cu ce o bucura. Când sufletul meu e obosit de ale lui și viața nu-mi oferă nicio noutate interesantă despre care să-i povestesc. Și habar n-are mama, draga de ea, de câte ori inventez întâmplări care s-o țină cu sufletul la gură și trupul de leoaică tânără.

joi, 6 decembrie 2012

O raită prin magazine


La români, dacă nu știi să faci nimic și nici școală nu prea ai, doar părinți, frați sau nași, te-ai calificat! Te bagă unul operator comercial undeva. Cum ar veni, vânzător. Dacă face cineva vreun training cu tine? Dacă te-nvață să zâmbești? Dacă te verifică vreun șef de raion să vadă câte știi să spui despre ce vinzi? Ați înnebunit?! Vă credeți în America? Ziceți mersi dacă ați dat de un vânzător care știe ce scrie pe eticheta de la raft!

De obicei lucrurile se petrec precum în cine-ntreabă-ăla-este! Intri, zâmbești spre o față impasibilă care nu pare impactată de realitatea că te afli în fața deținătorului ei cu smaili-feisu’ tras pe cap. Întrebi dacă au produsul pe care-l cauți. Îți aruncă privirea aia de numai-ce-se-vede. Tu insiști, scuzându-te că-l deranjezi în timpul serviciului cu prostiile tale care se găsesc în magazinul lui. El îți aruncă uitătura de ”Zât!” și îți reproduce exact, dar exact ce ți-a spus mai nainte, doar că folosind alte vorbe. Pe genul: ”Dar varianta pe laser o aveți? Răspuns 1: ”Dacă nu mai e la raft, nu o mai avem”. Răspuns 2: ”Am avut-o, dar s-a vândut”.

Ferit-a sfântul să vreți mai mult decât să plătiți pe loc orice-a rămas, fără să întrebați nimic! Oamenii cu ecuson intră, cât ai zice pește, în carantină și așa rămân până simplificați voi peisajul. O singură dată mi s-a întâmplat altfel și am fost atât de uimită, de aproape nu mă mai interesa produsul, fiind acaparată, în schimb, de finul lui cunoscător!

Așa a început pentru mine diversificarea normalității. Azi, egal obișnuită cu gustul și cu dezgustul, înghit orice. Am prostrația cu mine: să vină proștii!

duminică, 18 noiembrie 2012

Aproape totul și mai nimic


Singurele instantanee cu tine zac acolo. În camera obscură a minții mele de pe urmă. Arhivate la litera N de la ”niciodată-de-acum-înainte”. Zambetul tău idiot în care-am crezut ca o idioată. Și piciorul pe care ți-l bălăngăneai încoace și-ncolo, ca pe-o promisiune. Nimic nu-mi mai pare la fel azi. Timpul și suferința schimbă perspectiva asupra lucrurilor. E drept. Dubiile și-au trimis vântoasele să mă smulgă de la pământ. Dar mi-am plecat capul, mi-am îndoit genunchii și m-am prins de propriile glezne ca de-un pripon. Când s-a terminat totul, m-am ridicat și mi-am continuat drumul până la epuizare. Până am vărsat fiere îndoită cu amintirea mersului tău de star rock. Un țopăit de vrabie, avântat, dacă mă-ntrebi azi. Un conțopist, asta erai și eu te vedeam titan. Iubirea e despre asta când e. Despre apăsări care lasă urme și care apoi se șterg de parcă n-ar fi fost vreodată.

vineri, 9 noiembrie 2012

Tricoul cu numărul zero


M-am întâlnit tot mai des, în ultima vreme, cu resentimentele. Nu mă întrebați ce sunt, voi cei care nu știți! Socotiți-vă fericiți și lăsați-i doar pe ceilalți, mai puțin norocoși, să-și aplece urechea.

De cele mai multe ori, nu aștept nimic de la nimeni. Desigur, au fost vremuri când speram că un regizor celebru se va ciocni de mine pe stradă și va înmărmuri, oferindu-mi pe loc un pix cu care să semnez un contract pe viață. Dar asta e altă poveste, despre cum m-am lăsat de propriile-mi fumuri.

Dacă nu am cerut nimic de la nimeni, asta nu înseamnă că nu am pretins nimănui nimic. Am făcut-o, de fiecare dată așteptând ce mi se cuvenea: dacă mă adresam cuiva, mă așteptam să îmi răspundă; dacă ofeream, speram într-un mulțumesc; când stabileam o întâlnire, nădăjduiam măcar într-o contramandare în timp util.

Oricât de normale ni se par aceste lucruri, mulți nu le fac așa cum trebuie. Presupun greșit că li se va tolera încă o dată scăderea, pentru toate celelalte merite pe care le au. Dar se întâmplă exact pe dos și, de fapt, nu mai contează cine fuseseră înainte. Prețul lucrurilor mărunte este întotdeauna mai mare și chiar dacă relația cu omul căruia i-au greșit va supraviețui ghilotinei grosolăniei, neseriozității sau lipsei de respect, ei vor purta până la sfârșit tricoul cu numărul zero.

Personal, nu le-am spus niciodată acest adevăr în față. Nu pentru că mi-aș fi dorit vreodată să fiu în grațiile tuturor. Genul ăsta de popularitate mi se pare un pisc retezat: de ce-ai vrea să fii ușor digerabil, ca un roman de citit pe veceu!? Dar dacă am o lecție în fiecare rateu, atunci o să stau cu gura deschisă la toate țevile de eșapament ale umanității și o să sorb.

sâmbătă, 21 iulie 2012

Oamenii cărora li se pare


Mă tem că suntem, de multe ori, victimele unei vanități a ”rațiunii senzoriale”, dacă-mi îngăduiți paradoxala sintagmă. Simțim lucruri care nu se pot dovedi sau explica. Dar tot acordându-le spațiu și timp, tot gândindu-ne la ele, tot completându-le spațiile goale, ne autoconvingem că sunt adevărate.

Știu, există în fiecare realitate germenele unei păreri. Practic, unghiul din care ne raportăm la tot ce ne înconjoară nu poate fi decât unul subiectiv. Convenția noastră cu acea realitate este însăși părerea noastră despre ea. Doar că, uneori, acesta este culoarul prin care o credință strâmbă își înfige infirmitatea drept în creierul emitentului și-i subjugă logica și puterea înțelegerii întocmai. ”Dacă mi se pare, atunci înseamnă că este!” devine o teoremă periculos de aplicat, mai ales că toți ne gratulăm cu calități precum: fin psiholog, spirit analitic și nas de copoi.
 
În realitate suntem doar orbiți de luciri din trecut și pedepsim prezentul pentru tare care ne-au îngenunchiat cândva. Temerile noastre cele mai adânci vin să-și joace balonul de săpun la firul actualității. Că suntem trădați, că nu ne apreciază ceilalți la adevărata valoare, că suntem ghinioniști, că ne ratăm, că suntem prea buni, că am devenit ridicoli...Sunt o mie de gânduri negre care, dacă ne punem mintea, se abat asupra noastră precum păsările lui Hitchkok.

Dar toate astea sunt păreri. Jumătăți de raționamente. Năluci ale unor realități care au murit de mâna noastră, când am fost naivi, îngâmfați, pasivi, egoiști, narcisiști, nedrepți...Oamenii cărora li se pare ar trebui să știe că, uneori, unghiul subiectiv e într-atât de obtuz, încât ne închide percepția decentă a realității!

joi, 5 iulie 2012

Să (ne) construim frumos!


Sunt împotriva lumii. Da. Din locul în care stau se vede clar cum luna se târâie sfârșită peste un cer decăzut. E o beznă totală. Doar sufletele câtorva rătăciți, ca mine, mai poartă veste fluorescente, în așteptarea vreunei raze.

Sunt împotriva lumii. A suficienței ei. A repetitivității modelului greșit. A depopulării pământului de oameni de onoare. Sunt în general împotriva a toate, zilele astea. Stau îmbufnată în colțul unei camere și-mi vine să dau ca un catâr cu piciorul în cuburile pe care ceilalți, le tot aranjează cu grijă. ”Băi, inconștienților, terminați cu miniaturile și treceți la scara realității! Tot într-un cub suntem și noi închiși, doar că într-unul sprijinit pe-o scobitoare, deasupra unei lumi fără fund pe care nici măcar nu suntem siguri cine-o construiește. Sub noi se frânge echilibrul ăsta fragil al lucrurilor și vouă vă arde de joaca?!”

Sunt împotriva lumii. Din locul în care stau se vede clar că satelitul natural al pământului nu mai e luna. Ci interesul.  

joi, 21 iunie 2012

Tușa Marghioala

Mă trag dintr-un neam de vrăjitoare, deși nu în sensul țiganiadelor care-și revendică azi puteri, fără să le aibă. Mai degrabă cred că mă trag dintr-o viță de magi. Uneia dintre străbunicele mele i se dusese buhu-n șapte sate că are puteri să ia și laptele de la vaci, să întoarne omul cu încropeală de miere și să dezlege caierul norocului.

Parcă o văd, rotofeie, cu broboadă de lână, sprijinită-n baston, cum se ducea la gard când o striga din uliță vreo femeie din sătucul pitulat în coasta Moldovei. ”Bre mătușî Marghioalo, hai pânî coleaşa, la Valera, că i-o vinit cuscra bolnavî di suparari!” ”O venitu? Da cu şi suparari oari?” –”Păi şicî o făcut cuscru o poşitanii di noapti, şî nu mai poati vorbi, mierji, nica...saracu! Hai, bre, mai iuti, c-apoi vez mata mai ghini şi ari! ”Viu, mamî, iaca viu, num-oleacî sî-mi iau legăturili șielea din chilieru, sî dizlieg cânli și sî pui sârma la poartî.” 
Bunica Marghioala era bucuroasă de câte ori o chema lumea. Știa ca nimeni alta seminții întregi de ierburi și le sporea puterile cu incantații vechi, păstrate din bătrâni, de la maica mare a mumă-sii. Venea omu la ea necăjit și pleca de acolo cu inima ușoară. Venea betegit și se ducea întors din boală. Tămăduit numai cu un cuțit băgat în pământ, flori de leac și descântece străvechi.

Natura nu mai părea să aibă niciun mister pentru a străbătrână. Culegea cu rost, într-o anume zi, o dată toamna și o dată primăvara, fel de fel de leacuri. Plantele erau alese cu grijă fiecare anume pentru ceva, ritualuri numai de ea știute.

Îmi amintesc precis că, an de an, o vedeam mergând, în noaptea din ajunul Sânzienelor, în pădurea de la marginea satului. Se ducea să asculte unde-nflorea feriga și s-o culeagă până la cântatul cocoșilor. Apoi, de Sânziene, împărțea pământul în patru la răsadurile de varză, dădea apa curgătoare pe răzătoare să cadă stropul și făcea tot soiul de alte lucrări care mai de care mai de mirare pentru omul de rând.  
Se sfădea apoi cu potbalul  și alte leacuri, de care nu prea am dezlegare să vă vorbesc, că secretul trebuie păstrat în neam. Știa străbunica multe. Știa lucra și cu pălămida, și cu ciumăfaia sau spinii, cucuta ori măsălarița, dar nu se-nvoia prea ușor la una ca asta. ”Ia zi, bre, s-a țâni bărbatî-miu cu Lenuța lu’ Fira ? Ca sî știu și sî viu la matali s-o afurisăsc pi putoari!”. ”Du-ti, fa, acasî șî las-o pi Lenuța, vezi di barbat! Cî rău îi ușor sî faci, da numa bini-i mai grieu!” 
Bunica Marghioala punea busuiocul în sân, îl ținea la icoane și la candelă, în pridvorul casei, în dulapuri, în grajd și-n tot locul îl ținea și, apropiindu-se de el cu evlavie, îi vorbea cu glas încet, șopotind rugăciuni tainice și-nchinându-se cu teamă.
Altfel, era neînfricată și râdea singură de vitejia ei, spunând adesea ”io mi-s mai digrabî om dicât muieri”.

Prietenă cu toate lighioanele pământului, prindea cu mâna șerpii și peștii, albinele ori aricii, păienjenii sau broaștele și știa exact ce și cum să cate la ei, ca să-i iasă tămăduielile. Altfel, nu-ți omora niciun țânțar și nicio viață de muscă nu se-ndura să curme. Noaptea stătea singură la pepeni, să păzească bostănăria de furi, înarmată doar cu bastonul ei din lemn de nuc, mai bătrân decât ea. Dar oricum nimeni nu s-a încumetat vreodată măcar cu gândul s-o fure pe tușa Marghioala, că-i știau frica și renumele.
Fusese rămasă de poveste pentru puteri. La o femeie dintr-un sat, căreia îi căzuseră din sperietură păr, gene, sprâncene și nu-i mai crescuse ani de zile nici fir, bunica îi dăduse de leac cu ”untură de balaur și usturoi” și-i crescuse tot părul la loc, ba încă mai frumos și mai sănătos ca mai 'nainte. 
La bunica veniseră toate fetele și toate vădanele, să le trimită ea rostul și una nu rămăsese nemăritată.

A fost totuși o femeie în sat, una singură, Nela, pe care bunica o blestema cu obidă. ”Da-r-ar chiatra siacî-n drumu tău și uscătura-n ograda ta, întinde-ți-s-ar albiață pi ochi, bubi dulși pi fațî, slăbeațî în brațî, junghi și curmăturî la spurcata-ți gurî. Sî-ți fugî din cali norocu la vali...”
”Da și ai bre cu ea de-o afurisăști așa?” –”Ptiu, d-apăi aiasta-i niecuratu!” zicea bunica, scuipându-și în sân și aruncând un pumn de țărână peste umărul casei înspre drumul pe unde trecea femeia”. Sî nu mă facî di minuni, c-apăi niși un lan di mac nu a păzî-o di urât, când i l-oi mâna pi caierili nopții sâ-i vinî di hac !” 
Străbunica a luat secretul ăsta cu ea în mormânt. Nimeni n-a știut sau dacă a știut n-a spus vreodată ce-a avut tușa Marghioala cu Nela atâta timp. Așa că nici eu nu cunosc mai multe să vă spun. Dar, pe de altă parte, nu fiți siguri că nu mi-i pecetluită gura...

marți, 19 iunie 2012

Cum să vă spun

De o vreme încoace, simt cum viața mi-e dusă, în mod uluitor, de sfori nevăzute, către destinații neplanificate. Nu-i vorba de întâmplări majore, ci de amănunte care schimbă cursul istoriei mele personale de la o zi la alta. Modul cum gândesc, cum mă raportez la ceilalți, cum privesc familia, cum disting prioritățile, cum îmi iau hotărârile. Totul se schimbă atât de rapid încât nu mai am timp să analizez ce mi se întâmplă și să trag concluzii, așa cum o făceam odinioară.
Și cu toate astea, acum am certitudinea că orice-aș decide, voi decide bine. Că orice pas aș face, o treaptă filosofală îmi va crește sub el. Că orice salt în gol îmi va scoate din umeri o pereche de aripi. E ciudat, pe de o parte să trăiești cu sentimentul revelației, iar pe de alta cu acela al orice-e-posibilului.
Transformarea pe care o simt azi a început demult. Doar că acum, ea se derulează pe repede-înainte și-mi îngăduie să mă minunez de schimbări pe care, mergând odată cu mine, nu le-am putut percepe. Cineva mă lasă să văd, în sfârșit, tot procesul: cum sparge verdele în bobul incolor, cum rupe teaca moale a cocoloșelii, cum se duce vertical înspre necunoscut.


vineri, 15 iunie 2012

Dincolo și dincoace

                                          
         (Pseudo-piesă într-un act)                                        
                                               
Motto: Gândurile sunt cât se poate de reale. Sunt  realități virtuale.


Personaje :
EL- un oarecare
EA- o oarecine

*
Decorul : Noapte. Cadru întunecat. Se disting vag două locuințe, mobilate diferit. Una, luxoasă, la un capătat al scenei, una sărăcăcioasă la celălalt. În fiecare, câte un monitor de calculator aprins. Fețele celor din fața monitoarelor nu se văd clar. Se aud doar degetele alergând peste taste și, în răstimpuri, scurte chicoteli.

EL : Eu mi-am pus niște whiskey. Urăsc să beau singur, așa că profit de compania ta. Deși bănuiesc că tu, fiind femeie, nu bei! Cheers! (pocnește monitorul cu paharul, a închinăciune)

EA : Bănuiești greșit. Beau. Dezamăgit ?

EL : Doamne ferește, doar că știam că fetele nu pun gura pe alcool. Majoritatea.

EA : Ai dreptate. Fetele obișnuite nu beau, doar astea foarte inteligente.

EL(chicotind în fața monitorului) : Sper că nu bei doar ca să demonstrezi axioma asta amuzantă, pe care nu știu de unde ai scos-o !

EA : Ah, nu, nicidecum, beau de plăcere. Plăcerea la mine e manager !
Cât despre axiomă, am scos-o din observațiile mele personale. Femeile care beau numai apă, ori au mână de pește mort, ori sunt niște bitches obsedate de aparențe, care nici aer nu respiră prea mult ca să nu se îngrașe. E o categorie care nu-mi prea place.

EL : De ce, ce-ai cu ele ?

EA : Nu știu, nu-s la fel de suple și-n relațiile cu oamenii. Sunt rigide, țapene, fără viață ! Sunt dure, că doar s-au călit experimentând instrucția de front pe ele, dându-și ”drepți-culcat !” toată ziua!

EL : Ei, acum din observațiile mele personale află că nu e chiar așa ! Să-ți zic eu ce calități au fetele astea :voință, determinare, îți dau încredere, te motivează, țin familii...rup!Pe bune: sunt factori de istorie!

EA : Acum că te știu cum gândești, cam înțeleg unde bați ! Cum ar veni, duc societatea mai departe ca să poată filozofa în ea trântorii metafizici, ca mine ! În fine, nu te mai obosi să le iei apărarea : în ascuns le admir, de fapt. Doar că exagerăm fiecare în parte : eu cu plăcerile, ele cu austeritatea !

EL : E bună o bitch de asta la casa omului, zău!Dacă ești băiat deștept, așa ceva alegi pentru cursă lungă !

EA : Mi-e greu să văd lucrurile ca tine. Personal, nu-mi aleg partenerii de viață pe criterii de eficiență. Nu mă gândesc niciodată la partener ca la o investiție. Reacționez din instinct de ființă.

EL : Adică ?

EA : Adică, dacă îmi inspiră onestitate, e tandru, mă face să râd (și...desigur...îmi ”spune” ceva), atunci e un partener tocmai bun să-mi facă viața frumoasă: o bucată din ea sau toată!

EL: Păi ce, astea-s criterii?! Ah, dacă-ți place ruleta…

EA: Orice e o ruletă, dragul meu. Din păcate, inclusiv viața noastră! Ruletă rusească. Există variante cu mari șanse de câștig, la fel cum există variante care sigur te curăță !

EL : Da, totul este ruletă...probabilitățile, însă, pot fi diferite...

EA: Cui îi pasă de probabilități când primește fericire?

EL : Uuu...iar incepi cu fericirea?!

EA (râzând cu capul dat pe spate): Da. Fericirea. Este Dumnezeu pentru mine! Iar plăcerea e Sf. Petru! Mă refer mai ales la a încerca să mă înconjor de și să fac lucruri care-mi plac, sau măcar să caut alternativele cât de cât plăcute ale celorlalte.

EL : Nu știu dacă-i un plan de viață prea bun. Există susținători - și eu îi cred- ai teoriei că exact lucrurile care nu-ți plac sunt acelea care te vor duce mai departe și, deci, pe acelea trebuie să le înveți, ferindu-te, în schimb, de cele care îți plac sau pe care le-ai deprins deja!

EA : Gide duce la un alt nivel teoria asta și, în Fructele pământului, spune că și de oamenii care încep să ne semene trebuie să ne îndepărtăm, căci atfel, din acel moment, ne vor ține în loc. Un om care-i ca noi instaurează suficiența în viața noastră, dacă nu suntem atenți!

EL: Ce tâmpenie! Un om, dacă este ca noi, însemnă că are valori comune cu noi, limbaj comun cu noi, adică ne înțelegem cu el...Cum să fie rău asta ?!

EA : Da, dar...e și permisiv cu noi, ne lasă în pace, nu ne provoacă, altfel spus, trăim într-o dulce armonie cu el, iar armonia e leneșă, nu evoluăm…Gândește-te și așa!

EL: Pot să mă gândesc oricum, tot nu văd ce este greșit în a te înțelege foarte bine cu cineva...

EA : Că nu ne lasă să ne îmbogățim, să cunoaștem, să explorăm next level...

EL : Să evoluăm, adică să facem ce?Să evoluăm până unde și în vederea a ce?! Până la un next level în care să ne gândim la alt next level?! Așa nu mai ajungem nicăieri !

EA : Și preferi să trăiești ca și cum ai avea tot și nu ți-ai mai dori nimic ? Nu vrei să faci un pas mai departe de ceea ce știi ? E posibil să fii personajul din filmul ăla, să trăiești într-un terminal, sau și mai rău, să trăiești ca protagonistul din Truman Show, într-un decor de film.

EL: Dar nu înțelegi, asta e tot ce am eu de făcut aici, pe pământ : n-am decât de trăit, de văzut, de simțit…și atunci ce level să mai pot pierde ?

EA : Nu știu exact ce level, dar promit să mă mai gândesc la asta, în timp ce alți oameni duc lumea mai departe la propriu.

EL : Păi și Gide ăsta al tău, care a scris niște plicticoșenii imense, nu zice nimic despre ce-i pe levelul ăla de l-a vazut el?!?

EA : Nu știu, am citit Fructele pământului acum o sută de ani, de ce faci anchete cu mine?!:)))))) Și-apoi, e Andre Gide, nu Alvin Toffler ! Are voie să lucreze cu sugestii, nu cu chestii concrete.

EL : Păi poate era beat când a scris, poate îl părăsise amanta, poate cine-știe-ce..și stau eu acum ca prostul să descifrez ce-a vrut el să spună în Fructele pământului. :-))

EA: Vaaaaai, m-ai convins: unii oameni trebuie să citească numai gazete! Și almanahuri istorice.

EL: Nu...de fapt, unii oameni ăștia l-au citit pe Gide al tău și l-au băgat în mă-sa cu sugestiile lui...Mie imi trebuie ceva mai mult decât sugestii...

EA : Așa cum unii oameni, ăștilalți, sunt mai lirici, nu au nevoie decât de jumătăți de teorii, nu vor neapărat date, fapte, concluzii. Pfff, prozaicule!

EL (râzând): Atunci n-aveți decât să luați de Biblie  scălămbăiala unuia căruia-i venea  cheful de scris cand trăgea ceva mai multe absinturi...

EA (aproape resemnată, dar amuzată): Foarte bine!..Ce, trăgea la măsea pe banii tăi?! Și cred că faci confuzii, Gide nu le avea cu absinturile...doar cu ebrietatea mistică să fi fost mai familiar. Poate Verlaine, Rimbaud, Baudelaire, Poe sau poate Byron…să fi fost cu absintu-n tâmplă!

EL: Bine, Byron cu ce nu era. Făcea de toate...ca să aibe stări...să poate face sugestii unor credule ca tine...

EA (chicotind): Ești cârcotaș. Dincolo de asta, ai fi băiat bun!

EL (zâmbind neștiut): Chiar și dincoace de asta  sunt un băiat foarte bun.Ca și tine...și tu ești fată bună și dincolo și dincoace.

EA :  Toți credem asta și toți avem dreptate. Mă tem însă că doar din punctul nostru de vedere!

EA se ridică în picioare, zveltă, îndepărtându-se de calculator. Aprinde lumânarea dintr-un sfeșnic de argint, de lângă fereastră, lăsând să se lumineze chipul unei doamne de 65 de ani. Rămâne o vreme așa, în picioare, cu mâinile încrucișate, privind în gol.

EL dă ultima picătură de whiskey peste cap, se întinde, aprinde lumina. Este extrem de tânăr. Dă drumul la muzică,  își aprinde o țigară și, luând în mâna cealaltă o scrumieră, se așează pe o canapea veche, cu capul rezemat de spătar și ochii închiși. Se aude Coldplay- Us against the world..

Cade cortina.

miercuri, 30 mai 2012

Sunt tot mai

Ați trăit vreodată cu sentimentul ăla de inadecvare generalizată? Că ai numai șuruburi și nicio piuliță potrivită? Eu l-am trăit din plin și, credeți-mă, nu m-am rugat prea des pentru asta.

Acum câțiva ani, o puneam pe seama tinereții, gândindu-mă că timpul îmi va oferi scheme și know-how pentru orice fel de potriveli. Lipsa de experiență părea o mantinelă destul de solidă pentru una care abia învățase să stea în picioare pe lunecușul argumentelor. Și a fost lipsă de experiență o dată, lipsă de experiență de două ori, până s-a adjudecat și a trebuit să-mi găsesc altă scuză.

Să nu credeți că nu am făcut-o! O-ho! Și-ncă cum! Nimeni nu mă întrece când e să mă apăr! Sunt născută orator la propria-mi bară!

Dar într-o bună zi m-am oprit și m-am privit în ochi cu luciditate. Nu se schimbase mare lucru. Eram tot o inadecvată, doar că una hârșită. Una care aflase deja că nu e ușor de dus faptul că nu ești ca cei mai mulți -nu contează în ce privință. Care știa că va trebui să trăiască toată viața desincronizarea asta, așa cum un poliomielitic trăiește cu un picior mai scurt. Nevoit să se împace cu situația. Prefăcându-se că nu-i pasă, în timp ce inima îi dezgroapă contrariul în fiecare zi a existenței lui.

Sunt tot mai...

duminică, 20 mai 2012

Aceeași carte, două fețe

Și vin la mine unii. Fără să-i invoc. Fără să-i convoc. Se opresc sub fereastra mea și-mi strigă pe repeat numele. Ies la geam, nedumerită, și-i văd. Niște străini. Au tricouri cu numele meu, fac semnul păcii și mă bombardează cu flori, zâmbindu-mi precum frații la Woodstock.

Rămân interzisă și-mi spun că nu-i chiar rău ce mi se-ntâmplă, deși habar n-am ce-am făcut să-mi merit ovații. Zâmbesc în reply,  cu cercei de flori la urechi, stânjenită de propria-mi luciditate care-mi șoptește din ce în ce mai răstit, de după perdea: ”Închide geamul! Închide, dracului, geamul! Sunt niște străini, ce să știe ei despre tine?!”

Eu, smintită de atâta atenție, îi dau cu mâna în spate a lehamite ”Lasă-mă-n pace! Tu și de prieteni te-ndoiești, paranoico!” Și-mi unduiesc înainte și înapoi sternul, hiperventilată de plăcere.

Mă simt cam cum trebuie că se simt bieții pensionari când află de la o voce fericită din telefon că-s marii câștigători ai unui concurs la care n-au participat niciodată.

Și stau așa, în prostrația egoului, făcând semnul regalității cu palma, până când o pală de vânt mai dintr-o bucată îmi umflă ca pe-o pânză de vas mâneca, făcându-mi mâna să schimbe direcția înspre capul meu sec. ”Alooo, trezirea!”

Și mă trezesc. Iar odată cu mine se dezmeticește gândul că nu primești niciodată nimic gratis! La final, te va fi costat cel mai scump!

vineri, 18 mai 2012

Vulnerabilitățile se hotărăsc să moară

Nu mai deschid la holograme! M-aș lăsa impresionată o vreme de lumea aceea, neverosimilă, prin care par să umble dezinvolte numai personaje principale. Poate aș sta să le prind fiecare gest, orice replică, mai atentă decât un motan la ghemul de lână. Să fur startul bunului înțeles al lucrurilor și să ajung înaintea celorlalți la tâlcul alcătuirii lor...Câtă risipă! Să te strecori în ecoul bătăilor de inimă ale cuiva, și nu în bătăile inimii lui!


Oricum, într-o bună zi, laptele cu miere ar fi dat în foc și mirosul ăla de ars mi-ar fi amintit de laptele aruncat într-un tuci cu ceva mămăligă prinsă de fund. Și odată cu asta, mi-ar fi revenit, unul câte unul, toate gusturile simple pe care le aveam înainte să le aflu pe cele sofisticate. Făcându-mă să vreau înapoi lucrurile mele vechi, pe care le aruncasem într-un colț, când au apărut lucrurile lor noi. Făcându-mă sa tânjesc după oamenii mei și realitatea mea domoală ca un șarpe prin iarbă.


Se va fi făcut în sfârșit dreptate când nervii lor vor fi fost întinși ca un picior de balerină în stând pe poante. Dar cine să fi rămas atât să vadă?!

luni, 2 aprilie 2012

Sunt vintage-dependentă de tine

Sunt dependentă de tine. De m-ai putea vedea cum devin un oraș cu toate luminile stinse, când te-ndepărtezi! Cum gelozia își fermentează atunci pigmentul verde în tâmpla mea, acoperindu-mă, precum cearșafurile mobila unei case nelocuite!

Sunt dependentă de tine. Însă nu-n sensul frecventării obsesive. Nu în sensul în care pălește amocul, când vrei cu orice preț, întocmai și chiar atunci. Sunt matur-dependentă de tine. Ba nu, sunt vintage-dependentă de tine. Ancestral dependentă. În felul vinului vechi, al dantelei, în felul vinilurilor și al iubirii dintotdeauna. Cu tine în viața mea mă simt o cunoscătoare. Iar orgasmele-mi urcă toate din precambrian.

Sunt dependentă de tine oriunde ai fi, numai să fii. În sensul marilor prietenii, care-ți esențializează nevoia apropierii de semeni, reducând-o la metafizica existenței ei.

Sunt dependentă de tine cu cerul și cu pământul meu. Nu în sensul în care fiindu-mi, mă întregești, ci în acela în care, dacă n-ai fi, m-ai aneantiza.

Sunt dependentă de tine. Și tu o știi. Mi-a spus-o scara de sfoară care-ți iese din buzunarul de la piept de câte ori te apleci peste gândurile mele, plutind în derivă după furtuni interioare.

Sunt dependentă de tine, dar nu te bizui pe asta.

marți, 27 martie 2012

Matrioșca mănâncă din cadavru

Venise timpul să închidă lumea în urma ei, ușă după ușă - se gândi. Avea să fie în cea mai din fund încăpere. Matrioșka cea mică, ghemuită-n sinele său lăcuit.

Nu mai era nimic pentru ea acolo. Nu mai rămăsese nimeni. Ar fi cerut doar puțin spațiu și ceva disponibilitate. O corelație bazată exclusiv pe intelect și afecte. Fără umori implicate. Fără alte apucături, decât dialogul. Sau tăcerile comunicante ale complicității. O persoană de spirit, cu care să cultive frumosul benign, crescut pe tulpina unei idei. Poate un ecologist sau un filosof. Ori un olog resemnat.

Uneori crezuse că-și deslușește prin cețuri dublul, ca pe un inorog filozofal. Dar creatura asta rară, menită să-i satisfacă alchimii superioare, fusese doar plăsmuirea minții ei de fată citită. Bărbații încă-și îndesau carne printre degete ca să fie fericiți.

Mai trecuse prin asta. Știa că avea să se simtă pentru o vreme ca un Guliver părăsit de forță, abandonat unei lumi miniaturale, fără sens. Apoi, într-o bună zi, urma să treacă dincolo de inimaginabilul de până atunci și să-i mănânce singurătății din cadavru, ca să reziste. Ca să existe.

Închise lumea în urma ei, ușă după ușă. Era, în sfârșit, în cea mai din fund încăpere. Matrioșka cea mică, ghemuită-n sinele său lăcuit.

duminică, 25 martie 2012

Oglinda din baie

De câte ori mă uit la ea, mă privesc, de fapt, în ochi. E straniu. Pe aceeași parte: fața și reversul. Practic, aș putea fi chiar eu oglinda din baie. Ca-n filmul acela în care fantoma era chiar personajul care credea că-i viu și poate vorbi cu fantomele.

Oglinda din baie știe multe. Inclusiv ce-am făcut astă-vară. Îmi cunoaște toate secretele, mici sau mari. Toate nesăbuințele. Întreaga dramă. A fost acolo de fiecare dată. De pildă atunci, în ziua herpesului înflorit pe buza de sus, fix când el îmi dăduse prima întâlnire.

Mi-e un soi de duhovnic și de cel mai bun prieten, oglinda din baie. A privit peste coama spatelui meu surpat sub poverile lumii, ori de câte ori am hohotit înfundat cu fața-n prosop. Doar ei m-am arătat complet demachiată încă dinainte ca vreunui muritor să-i fi fost dat. Și-n ciuda vorbelor pe care niciodată nu le spune, doar oglinda din baie m-a făcut să mă simt bine-n pielea mea.

Dacă nu ar fi ea, nu aș ști cum sunt eu. M-a văzut crescând și descrescând, oglinda din baie. Pe tocuri și-n picioarele goale. Iar dacă în restul oglinzilor mi-am văzut veșmintele, trupul, forma, în ochiul ei -cât o gaură-n cer- îmi întâlnesc de fiecare dată chipul și tot ce aduce el dinlăuntrul meu, la suprafață.

Oglinda din baia mea e o lady. Atât de nobilă, încât mi-a făcut suportabilă trecerea anilor, servindu-mi-o cu pipeta ei din argint. Pentru ca în fiece nouă dimineață, când mă spăl pe dinți, să pot privi un chip cu numai o zi mai vârstnic. Nu mai mult!

Odată, când m-am trezit cu filigranul pernei adânc întipărit în obraz, oglinda din baie m-a convins, făcându-mi cu ochiul, că privesc, de fapt, chipul ei. Al meu nu putea fi decât perfect, radiind a noapte de dragoste. Nu putea avea decât ochii inconfundabili pe care-i deschizi în dimineața de după. Obrazul odihnit sub o tușă rosé, dată de o bătaie de inimă în plus...Așa de bine-și făcuse treaba oglinda din baie!

De aceea vă spun. Oglinda din baie a știut precis, din cum am privit-o în dimineața asta, că ceva s-a-ntâmplat. Că ceva s-a schimbat. Un singur lucru va rămâne la fel. Dar pe acesta nu-l va ști nimeni. Decât oglinda mea din baie.