duminică, 20 mai 2012

Aceeași carte, două fețe

Și vin la mine unii. Fără să-i invoc. Fără să-i convoc. Se opresc sub fereastra mea și-mi strigă pe repeat numele. Ies la geam, nedumerită, și-i văd. Niște străini. Au tricouri cu numele meu, fac semnul păcii și mă bombardează cu flori, zâmbindu-mi precum frații la Woodstock.

Rămân interzisă și-mi spun că nu-i chiar rău ce mi se-ntâmplă, deși habar n-am ce-am făcut să-mi merit ovații. Zâmbesc în reply,  cu cercei de flori la urechi, stânjenită de propria-mi luciditate care-mi șoptește din ce în ce mai răstit, de după perdea: ”Închide geamul! Închide, dracului, geamul! Sunt niște străini, ce să știe ei despre tine?!”

Eu, smintită de atâta atenție, îi dau cu mâna în spate a lehamite ”Lasă-mă-n pace! Tu și de prieteni te-ndoiești, paranoico!” Și-mi unduiesc înainte și înapoi sternul, hiperventilată de plăcere.

Mă simt cam cum trebuie că se simt bieții pensionari când află de la o voce fericită din telefon că-s marii câștigători ai unui concurs la care n-au participat niciodată.

Și stau așa, în prostrația egoului, făcând semnul regalității cu palma, până când o pală de vânt mai dintr-o bucată îmi umflă ca pe-o pânză de vas mâneca, făcându-mi mâna să schimbe direcția înspre capul meu sec. ”Alooo, trezirea!”

Și mă trezesc. Iar odată cu mine se dezmeticește gândul că nu primești niciodată nimic gratis! La final, te va fi costat cel mai scump!

6 comentarii:

ghita1964 spunea...

"Sunt niște străini, ce să știe ei despre tine?!” - Atit cit lasi tu sa se vada! Ma simt atins de scrierea asta... sunt tricouri cu numele tau si eu u am? Hmmm! Unde-s? Vreau tricouuuuuu!

Marian S spunea...

Cică un pitic (uite-aşa de mic!) voia să facă baie într-un ibric. Ajunge el pe marginea ibricului şi constată că acesta avea apă doar pe jumătate.
- Ei, drăcie, voiam să mă arunc în cap, ca la bazin. Hm...
- Nu te arunca! îi zise PESIMISMUL. Ibricul e pe jumătate gol, nu vezi???
- Aruncă-te! îi zise OPTIMISMUL. Ibricul e pe jumătate plin, deci suficient.
Piticul s-a aruncat şi şi-a spart capul. Concluzia? S-o tragă alţii, eu sunt sătul de dilema asta.

xxl spunea...

Oare chiar o fi adevarat ca nimic nu este gratis? :(

motanes spunea...

Hmm... iar te.ai apucat de politică? :P

innuenda spunea...

@ Ghiță,hai c-ai fost simpatic! Dar tricourile s-au epuizat, să știi! Au mai rămas șepcile! :P

@ Marian, sunt sigură că e vreun tâlc pe acolo, pe undeva!

@ Xxl, o fi, n-o fi, cine-o mai ști?!

@Motanes, te servesc c-o șapcă? Un pix? :D

M.G. spunea...

Scrierea aceasta pare să fie despre prietenie. Şi prietenia autentică este altceva decât se crede astăzi. Prietenia nu e o simplă simpatie, nu e like-ul din Facebook, nici lista cu prieteni din acelaşi loc şi nu e nici vanitatea de a te însoţi cu cineva care se bucură de aprecierea semenilor, de notorietate, de putere sau de talent scriitoricesc. Prietenia e, înainte de orice, un asumat devotament aflat la graniţa sacrificiului. Şi nu e un devotament pentru oricine, ci pentru o persoană care, în ochii tăi, aproape că se confundă cu tine însuţi sau care e atât de înzestrată încât ajunge să întruchipeze un simbol venerabil.

Prietenia poartă astfel un simpatetic accent obligaţional. Un citat din Camus este edificator: „N-aţi simţit nicicând nevoia bruscă de simpatie, de ajutor, de prietenie? Da, bineînţeles. Eu am învăţat să mă mulţumesc cu simpatia. O afli mai uşor si nici nu obligă la nimic. "Vă asigur de toată simpatia mea", iar în sinea ta îţi şi spui: "Şi acum să trecem la altceva". E un sentiment de prim-ministru: îl ai pe nimica toată, după catastrofe. Cu prietenia nu-i la fel. Se dobândeşte greu şi numai cu timpul, dar când, în sfârşit, o ai, nu mai poţi scăpa de ea cu una cu două şi, vrând-nevrând, trebuie să-i faci faţă.”

Un exemplu concret despre ce înseamnă prietenia îl găsim în cazul lui Iov: „Şi toţi fraţii şi toate surorile şi toţi prietenii lui de altă dată au venit să-l cerceteze, au mâncat pâine în casa lui, l-au compătimit, l-au mângâiat de toate nenorocirile pe care le slobozise Domnul asupra lui şi fiecare i-a dat câte un chesita şi câte un inel de aur.” (Iov 42,11) Iată ce face şi cum simte un om faţă de cel pe care-l numeşte prietenul său: mănâncă pâine în casa lui, îl compătimeşte şi îl mângâie nemijlocit, îl ajută material. Acestea sunt dovezile concrete ale prieteniei. Fără ele, nu se poate vorbi de „prietenie”, ci doar de o simpatie care, aşa cum zice Camus, nu obligă la nimic şi, în consecinţă, nu e nici mare lucru...