joi, 21 iunie 2012

Tușa Marghioala

Mă trag dintr-un neam de vrăjitoare, deși nu în sensul țiganiadelor care-și revendică azi puteri, fără să le aibă. Mai degrabă cred că mă trag dintr-o viță de magi. Uneia dintre străbunicele mele i se dusese buhu-n șapte sate că are puteri să ia și laptele de la vaci, să întoarne omul cu încropeală de miere și să dezlege caierul norocului.

Parcă o văd, rotofeie, cu broboadă de lână, sprijinită-n baston, cum se ducea la gard când o striga din uliță vreo femeie din sătucul pitulat în coasta Moldovei. ”Bre mătușî Marghioalo, hai pânî coleaşa, la Valera, că i-o vinit cuscra bolnavî di suparari!” ”O venitu? Da cu şi suparari oari?” –”Păi şicî o făcut cuscru o poşitanii di noapti, şî nu mai poati vorbi, mierji, nica...saracu! Hai, bre, mai iuti, c-apoi vez mata mai ghini şi ari! ”Viu, mamî, iaca viu, num-oleacî sî-mi iau legăturili șielea din chilieru, sî dizlieg cânli și sî pui sârma la poartî.” 
Bunica Marghioala era bucuroasă de câte ori o chema lumea. Știa ca nimeni alta seminții întregi de ierburi și le sporea puterile cu incantații vechi, păstrate din bătrâni, de la maica mare a mumă-sii. Venea omu la ea necăjit și pleca de acolo cu inima ușoară. Venea betegit și se ducea întors din boală. Tămăduit numai cu un cuțit băgat în pământ, flori de leac și descântece străvechi.

Natura nu mai părea să aibă niciun mister pentru a străbătrână. Culegea cu rost, într-o anume zi, o dată toamna și o dată primăvara, fel de fel de leacuri. Plantele erau alese cu grijă fiecare anume pentru ceva, ritualuri numai de ea știute.

Îmi amintesc precis că, an de an, o vedeam mergând, în noaptea din ajunul Sânzienelor, în pădurea de la marginea satului. Se ducea să asculte unde-nflorea feriga și s-o culeagă până la cântatul cocoșilor. Apoi, de Sânziene, împărțea pământul în patru la răsadurile de varză, dădea apa curgătoare pe răzătoare să cadă stropul și făcea tot soiul de alte lucrări care mai de care mai de mirare pentru omul de rând.  
Se sfădea apoi cu potbalul  și alte leacuri, de care nu prea am dezlegare să vă vorbesc, că secretul trebuie păstrat în neam. Știa străbunica multe. Știa lucra și cu pălămida, și cu ciumăfaia sau spinii, cucuta ori măsălarița, dar nu se-nvoia prea ușor la una ca asta. ”Ia zi, bre, s-a țâni bărbatî-miu cu Lenuța lu’ Fira ? Ca sî știu și sî viu la matali s-o afurisăsc pi putoari!”. ”Du-ti, fa, acasî șî las-o pi Lenuța, vezi di barbat! Cî rău îi ușor sî faci, da numa bini-i mai grieu!” 
Bunica Marghioala punea busuiocul în sân, îl ținea la icoane și la candelă, în pridvorul casei, în dulapuri, în grajd și-n tot locul îl ținea și, apropiindu-se de el cu evlavie, îi vorbea cu glas încet, șopotind rugăciuni tainice și-nchinându-se cu teamă.
Altfel, era neînfricată și râdea singură de vitejia ei, spunând adesea ”io mi-s mai digrabî om dicât muieri”.

Prietenă cu toate lighioanele pământului, prindea cu mâna șerpii și peștii, albinele ori aricii, păienjenii sau broaștele și știa exact ce și cum să cate la ei, ca să-i iasă tămăduielile. Altfel, nu-ți omora niciun țânțar și nicio viață de muscă nu se-ndura să curme. Noaptea stătea singură la pepeni, să păzească bostănăria de furi, înarmată doar cu bastonul ei din lemn de nuc, mai bătrân decât ea. Dar oricum nimeni nu s-a încumetat vreodată măcar cu gândul s-o fure pe tușa Marghioala, că-i știau frica și renumele.
Fusese rămasă de poveste pentru puteri. La o femeie dintr-un sat, căreia îi căzuseră din sperietură păr, gene, sprâncene și nu-i mai crescuse ani de zile nici fir, bunica îi dăduse de leac cu ”untură de balaur și usturoi” și-i crescuse tot părul la loc, ba încă mai frumos și mai sănătos ca mai 'nainte. 
La bunica veniseră toate fetele și toate vădanele, să le trimită ea rostul și una nu rămăsese nemăritată.

A fost totuși o femeie în sat, una singură, Nela, pe care bunica o blestema cu obidă. ”Da-r-ar chiatra siacî-n drumu tău și uscătura-n ograda ta, întinde-ți-s-ar albiață pi ochi, bubi dulși pi fațî, slăbeațî în brațî, junghi și curmăturî la spurcata-ți gurî. Sî-ți fugî din cali norocu la vali...”
”Da și ai bre cu ea de-o afurisăști așa?” –”Ptiu, d-apăi aiasta-i niecuratu!” zicea bunica, scuipându-și în sân și aruncând un pumn de țărână peste umărul casei înspre drumul pe unde trecea femeia”. Sî nu mă facî di minuni, c-apăi niși un lan di mac nu a păzî-o di urât, când i l-oi mâna pi caierili nopții sâ-i vinî di hac !” 
Străbunica a luat secretul ăsta cu ea în mormânt. Nimeni n-a știut sau dacă a știut n-a spus vreodată ce-a avut tușa Marghioala cu Nela atâta timp. Așa că nici eu nu cunosc mai multe să vă spun. Dar, pe de altă parte, nu fiți siguri că nu mi-i pecetluită gura...

4 comentarii:

ghita1964 spunea...

Ptiu! Ptiu! Să nu te deochi că frumos ai scris!

Marian S spunea...

Aşa, aşa, că tot se apropie Sânzienele alea...

Anonim spunea...

Strasnica femeie!o adevarata D-soara Hus intr-o vale cu gasteropode, acolo in Uvedenrode...buhuhu la luna:):))(o scriere demna de un volum...pe cand?)anadana

Marian S spunea...

Pot să pariez că nu ne spune ce a visat acu` două nopţi?