Să nu te
gândești la mine! Niciodată. Nu vei fi pierdut mare lucru. Sunt o contemplativă
bună de nimic. Îmi așez tabăra oricărui orizont în prezent. Din trecut fac un
foc bun de lemne care să-mi încălzească sufletul și apoi mă uit la stele cum
cad sau rămân. Pe acolo pe undeva e ce va fi, dar e mult prea departe să
întrevăd. Nici nu-mi trebuie să știu, de fapt. La ce bun, dacă oricum o să
se-ntâmple?!
Vorbele mele. Nu
le citi și reciti în zadar. Nu vor ști să facă nimic în locul meu. Dacă ai
noroc, le vei uita pentru totdeauna. Oricum, nu-ți vor fi promis niciodată
nimic. Eu însămi sunt incapabilă să-mi țin, față de mine, propria făgăduială!
Și oricâtă nevoie aș avea să cred uneori în vase comunicante, sunt poduri de
netrecut peste lumi.
Nu mă cunoști. Mi-am
pierdut sufletul încercând să-l recompun după desen. Cu fiecare nouă lipitură,
era altcineva. Mai de nepătruns ca înainte! Își schimbase substanța, geometria,
sensul...Dintr-o rapsodie, se transformase într-o stacată. Căptușeala lui
muzicală se rupea în ritmuri drăcești, iar înăuntru, hoinăreau oameni fără
chip, în ochii cărora nu privisem niciodată cu adevărat. O lume haihui cerea să
mă încoroneze, iar eu aproape îi luasem sceptrul în mână.
Dar apoi, ceva
s-a-ntâmplat. Și am știut că încă mai am cum să-mi fac sufletul ca mai-nainte.
Ca la început de tot, pe când pâinea unsă cu unt se mânca fără frică și soarele
verilor nu turbase.
Când lucrurile
se complică, îmi spun, sufletul așteaptă întrebarea cea mai simplă din lume. Dar
ea trebuie pusă de tine. Și chiar de n-ai încă răspuns, ești salvat!