Venise timpul să închidă lumea în urma ei, ușă după ușă - se gândi. Avea să fie în cea mai din fund încăpere. Matrioșka cea mică, ghemuită-n sinele său lăcuit.
Nu mai era nimic pentru ea acolo. Nu mai rămăsese nimeni. Ar fi cerut doar puțin spațiu și ceva disponibilitate. O corelație bazată exclusiv pe intelect și afecte. Fără umori implicate. Fără alte apucături, decât dialogul. Sau tăcerile comunicante ale complicității. O persoană de spirit, cu care să cultive frumosul benign, crescut pe tulpina unei idei. Poate un ecologist sau un filosof. Ori un olog resemnat.
Uneori crezuse că-și deslușește prin cețuri dublul, ca pe un inorog filozofal. Dar creatura asta rară, menită să-i satisfacă alchimii superioare, fusese doar plăsmuirea minții ei de fată citită. Bărbații încă-și îndesau carne printre degete ca să fie fericiți.
Mai trecuse prin asta. Știa că avea să se simtă pentru o vreme ca un Guliver părăsit de forță, abandonat unei lumi miniaturale, fără sens. Apoi, într-o bună zi, urma să treacă dincolo de inimaginabilul de până atunci și să-i mănânce singurătății din cadavru, ca să reziste. Ca să existe.
Închise lumea în urma ei, ușă după ușă. Era, în sfârșit, în cea mai din fund încăpere. Matrioșka cea mică, ghemuită-n sinele său lăcuit.