marți, 27 martie 2012

Matrioșca mănâncă din cadavru

Venise timpul să închidă lumea în urma ei, ușă după ușă - se gândi. Avea să fie în cea mai din fund încăpere. Matrioșka cea mică, ghemuită-n sinele său lăcuit.

Nu mai era nimic pentru ea acolo. Nu mai rămăsese nimeni. Ar fi cerut doar puțin spațiu și ceva disponibilitate. O corelație bazată exclusiv pe intelect și afecte. Fără umori implicate. Fără alte apucături, decât dialogul. Sau tăcerile comunicante ale complicității. O persoană de spirit, cu care să cultive frumosul benign, crescut pe tulpina unei idei. Poate un ecologist sau un filosof. Ori un olog resemnat.

Uneori crezuse că-și deslușește prin cețuri dublul, ca pe un inorog filozofal. Dar creatura asta rară, menită să-i satisfacă alchimii superioare, fusese doar plăsmuirea minții ei de fată citită. Bărbații încă-și îndesau carne printre degete ca să fie fericiți.

Mai trecuse prin asta. Știa că avea să se simtă pentru o vreme ca un Guliver părăsit de forță, abandonat unei lumi miniaturale, fără sens. Apoi, într-o bună zi, urma să treacă dincolo de inimaginabilul de până atunci și să-i mănânce singurătății din cadavru, ca să reziste. Ca să existe.

Închise lumea în urma ei, ușă după ușă. Era, în sfârșit, în cea mai din fund încăpere. Matrioșka cea mică, ghemuită-n sinele său lăcuit.

duminică, 25 martie 2012

Oglinda din baie

De câte ori mă uit la ea, mă privesc, de fapt, în ochi. E straniu. Pe aceeași parte: fața și reversul. Practic, aș putea fi chiar eu oglinda din baie. Ca-n filmul acela în care fantoma era chiar personajul care credea că-i viu și poate vorbi cu fantomele.

Oglinda din baie știe multe. Inclusiv ce-am făcut astă-vară. Îmi cunoaște toate secretele, mici sau mari. Toate nesăbuințele. Întreaga dramă. A fost acolo de fiecare dată. De pildă atunci, în ziua herpesului înflorit pe buza de sus, fix când el îmi dăduse prima întâlnire.

Mi-e un soi de duhovnic și de cel mai bun prieten, oglinda din baie. A privit peste coama spatelui meu surpat sub poverile lumii, ori de câte ori am hohotit înfundat cu fața-n prosop. Doar ei m-am arătat complet demachiată încă dinainte ca vreunui muritor să-i fi fost dat. Și-n ciuda vorbelor pe care niciodată nu le spune, doar oglinda din baie m-a făcut să mă simt bine-n pielea mea.

Dacă nu ar fi ea, nu aș ști cum sunt eu. M-a văzut crescând și descrescând, oglinda din baie. Pe tocuri și-n picioarele goale. Iar dacă în restul oglinzilor mi-am văzut veșmintele, trupul, forma, în ochiul ei -cât o gaură-n cer- îmi întâlnesc de fiecare dată chipul și tot ce aduce el dinlăuntrul meu, la suprafață.

Oglinda din baia mea e o lady. Atât de nobilă, încât mi-a făcut suportabilă trecerea anilor, servindu-mi-o cu pipeta ei din argint. Pentru ca în fiece nouă dimineață, când mă spăl pe dinți, să pot privi un chip cu numai o zi mai vârstnic. Nu mai mult!

Odată, când m-am trezit cu filigranul pernei adânc întipărit în obraz, oglinda din baie m-a convins, făcându-mi cu ochiul, că privesc, de fapt, chipul ei. Al meu nu putea fi decât perfect, radiind a noapte de dragoste. Nu putea avea decât ochii inconfundabili pe care-i deschizi în dimineața de după. Obrazul odihnit sub o tușă rosé, dată de o bătaie de inimă în plus...Așa de bine-și făcuse treaba oglinda din baie!

De aceea vă spun. Oglinda din baie a știut precis, din cum am privit-o în dimineața asta, că ceva s-a-ntâmplat. Că ceva s-a schimbat. Un singur lucru va rămâne la fel. Dar pe acesta nu-l va ști nimeni. Decât oglinda mea din baie.