miercuri, 30 mai 2012

Sunt tot mai

Ați trăit vreodată cu sentimentul ăla de inadecvare generalizată? Că ai numai șuruburi și nicio piuliță potrivită? Eu l-am trăit din plin și, credeți-mă, nu m-am rugat prea des pentru asta.

Acum câțiva ani, o puneam pe seama tinereții, gândindu-mă că timpul îmi va oferi scheme și know-how pentru orice fel de potriveli. Lipsa de experiență părea o mantinelă destul de solidă pentru una care abia învățase să stea în picioare pe lunecușul argumentelor. Și a fost lipsă de experiență o dată, lipsă de experiență de două ori, până s-a adjudecat și a trebuit să-mi găsesc altă scuză.

Să nu credeți că nu am făcut-o! O-ho! Și-ncă cum! Nimeni nu mă întrece când e să mă apăr! Sunt născută orator la propria-mi bară!

Dar într-o bună zi m-am oprit și m-am privit în ochi cu luciditate. Nu se schimbase mare lucru. Eram tot o inadecvată, doar că una hârșită. Una care aflase deja că nu e ușor de dus faptul că nu ești ca cei mai mulți -nu contează în ce privință. Care știa că va trebui să trăiască toată viața desincronizarea asta, așa cum un poliomielitic trăiește cu un picior mai scurt. Nevoit să se împace cu situația. Prefăcându-se că nu-i pasă, în timp ce inima îi dezgroapă contrariul în fiecare zi a existenței lui.

Sunt tot mai...

duminică, 20 mai 2012

Aceeași carte, două fețe

Și vin la mine unii. Fără să-i invoc. Fără să-i convoc. Se opresc sub fereastra mea și-mi strigă pe repeat numele. Ies la geam, nedumerită, și-i văd. Niște străini. Au tricouri cu numele meu, fac semnul păcii și mă bombardează cu flori, zâmbindu-mi precum frații la Woodstock.

Rămân interzisă și-mi spun că nu-i chiar rău ce mi se-ntâmplă, deși habar n-am ce-am făcut să-mi merit ovații. Zâmbesc în reply,  cu cercei de flori la urechi, stânjenită de propria-mi luciditate care-mi șoptește din ce în ce mai răstit, de după perdea: ”Închide geamul! Închide, dracului, geamul! Sunt niște străini, ce să știe ei despre tine?!”

Eu, smintită de atâta atenție, îi dau cu mâna în spate a lehamite ”Lasă-mă-n pace! Tu și de prieteni te-ndoiești, paranoico!” Și-mi unduiesc înainte și înapoi sternul, hiperventilată de plăcere.

Mă simt cam cum trebuie că se simt bieții pensionari când află de la o voce fericită din telefon că-s marii câștigători ai unui concurs la care n-au participat niciodată.

Și stau așa, în prostrația egoului, făcând semnul regalității cu palma, până când o pală de vânt mai dintr-o bucată îmi umflă ca pe-o pânză de vas mâneca, făcându-mi mâna să schimbe direcția înspre capul meu sec. ”Alooo, trezirea!”

Și mă trezesc. Iar odată cu mine se dezmeticește gândul că nu primești niciodată nimic gratis! La final, te va fi costat cel mai scump!

vineri, 18 mai 2012

Vulnerabilitățile se hotărăsc să moară

Nu mai deschid la holograme! M-aș lăsa impresionată o vreme de lumea aceea, neverosimilă, prin care par să umble dezinvolte numai personaje principale. Poate aș sta să le prind fiecare gest, orice replică, mai atentă decât un motan la ghemul de lână. Să fur startul bunului înțeles al lucrurilor și să ajung înaintea celorlalți la tâlcul alcătuirii lor...Câtă risipă! Să te strecori în ecoul bătăilor de inimă ale cuiva, și nu în bătăile inimii lui!


Oricum, într-o bună zi, laptele cu miere ar fi dat în foc și mirosul ăla de ars mi-ar fi amintit de laptele aruncat într-un tuci cu ceva mămăligă prinsă de fund. Și odată cu asta, mi-ar fi revenit, unul câte unul, toate gusturile simple pe care le aveam înainte să le aflu pe cele sofisticate. Făcându-mă să vreau înapoi lucrurile mele vechi, pe care le aruncasem într-un colț, când au apărut lucrurile lor noi. Făcându-mă sa tânjesc după oamenii mei și realitatea mea domoală ca un șarpe prin iarbă.


Se va fi făcut în sfârșit dreptate când nervii lor vor fi fost întinși ca un picior de balerină în stând pe poante. Dar cine să fi rămas atât să vadă?!