joi, 21 iunie 2012

Tușa Marghioala

Mă trag dintr-un neam de vrăjitoare, deși nu în sensul țiganiadelor care-și revendică azi puteri, fără să le aibă. Mai degrabă cred că mă trag dintr-o viță de magi. Uneia dintre străbunicele mele i se dusese buhu-n șapte sate că are puteri să ia și laptele de la vaci, să întoarne omul cu încropeală de miere și să dezlege caierul norocului.

Parcă o văd, rotofeie, cu broboadă de lână, sprijinită-n baston, cum se ducea la gard când o striga din uliță vreo femeie din sătucul pitulat în coasta Moldovei. ”Bre mătușî Marghioalo, hai pânî coleaşa, la Valera, că i-o vinit cuscra bolnavî di suparari!” ”O venitu? Da cu şi suparari oari?” –”Păi şicî o făcut cuscru o poşitanii di noapti, şî nu mai poati vorbi, mierji, nica...saracu! Hai, bre, mai iuti, c-apoi vez mata mai ghini şi ari! ”Viu, mamî, iaca viu, num-oleacî sî-mi iau legăturili șielea din chilieru, sî dizlieg cânli și sî pui sârma la poartî.” 
Bunica Marghioala era bucuroasă de câte ori o chema lumea. Știa ca nimeni alta seminții întregi de ierburi și le sporea puterile cu incantații vechi, păstrate din bătrâni, de la maica mare a mumă-sii. Venea omu la ea necăjit și pleca de acolo cu inima ușoară. Venea betegit și se ducea întors din boală. Tămăduit numai cu un cuțit băgat în pământ, flori de leac și descântece străvechi.

Natura nu mai părea să aibă niciun mister pentru a străbătrână. Culegea cu rost, într-o anume zi, o dată toamna și o dată primăvara, fel de fel de leacuri. Plantele erau alese cu grijă fiecare anume pentru ceva, ritualuri numai de ea știute.

Îmi amintesc precis că, an de an, o vedeam mergând, în noaptea din ajunul Sânzienelor, în pădurea de la marginea satului. Se ducea să asculte unde-nflorea feriga și s-o culeagă până la cântatul cocoșilor. Apoi, de Sânziene, împărțea pământul în patru la răsadurile de varză, dădea apa curgătoare pe răzătoare să cadă stropul și făcea tot soiul de alte lucrări care mai de care mai de mirare pentru omul de rând.  
Se sfădea apoi cu potbalul  și alte leacuri, de care nu prea am dezlegare să vă vorbesc, că secretul trebuie păstrat în neam. Știa străbunica multe. Știa lucra și cu pălămida, și cu ciumăfaia sau spinii, cucuta ori măsălarița, dar nu se-nvoia prea ușor la una ca asta. ”Ia zi, bre, s-a țâni bărbatî-miu cu Lenuța lu’ Fira ? Ca sî știu și sî viu la matali s-o afurisăsc pi putoari!”. ”Du-ti, fa, acasî șî las-o pi Lenuța, vezi di barbat! Cî rău îi ușor sî faci, da numa bini-i mai grieu!” 
Bunica Marghioala punea busuiocul în sân, îl ținea la icoane și la candelă, în pridvorul casei, în dulapuri, în grajd și-n tot locul îl ținea și, apropiindu-se de el cu evlavie, îi vorbea cu glas încet, șopotind rugăciuni tainice și-nchinându-se cu teamă.
Altfel, era neînfricată și râdea singură de vitejia ei, spunând adesea ”io mi-s mai digrabî om dicât muieri”.

Prietenă cu toate lighioanele pământului, prindea cu mâna șerpii și peștii, albinele ori aricii, păienjenii sau broaștele și știa exact ce și cum să cate la ei, ca să-i iasă tămăduielile. Altfel, nu-ți omora niciun țânțar și nicio viață de muscă nu se-ndura să curme. Noaptea stătea singură la pepeni, să păzească bostănăria de furi, înarmată doar cu bastonul ei din lemn de nuc, mai bătrân decât ea. Dar oricum nimeni nu s-a încumetat vreodată măcar cu gândul s-o fure pe tușa Marghioala, că-i știau frica și renumele.
Fusese rămasă de poveste pentru puteri. La o femeie dintr-un sat, căreia îi căzuseră din sperietură păr, gene, sprâncene și nu-i mai crescuse ani de zile nici fir, bunica îi dăduse de leac cu ”untură de balaur și usturoi” și-i crescuse tot părul la loc, ba încă mai frumos și mai sănătos ca mai 'nainte. 
La bunica veniseră toate fetele și toate vădanele, să le trimită ea rostul și una nu rămăsese nemăritată.

A fost totuși o femeie în sat, una singură, Nela, pe care bunica o blestema cu obidă. ”Da-r-ar chiatra siacî-n drumu tău și uscătura-n ograda ta, întinde-ți-s-ar albiață pi ochi, bubi dulși pi fațî, slăbeațî în brațî, junghi și curmăturî la spurcata-ți gurî. Sî-ți fugî din cali norocu la vali...”
”Da și ai bre cu ea de-o afurisăști așa?” –”Ptiu, d-apăi aiasta-i niecuratu!” zicea bunica, scuipându-și în sân și aruncând un pumn de țărână peste umărul casei înspre drumul pe unde trecea femeia”. Sî nu mă facî di minuni, c-apăi niși un lan di mac nu a păzî-o di urât, când i l-oi mâna pi caierili nopții sâ-i vinî di hac !” 
Străbunica a luat secretul ăsta cu ea în mormânt. Nimeni n-a știut sau dacă a știut n-a spus vreodată ce-a avut tușa Marghioala cu Nela atâta timp. Așa că nici eu nu cunosc mai multe să vă spun. Dar, pe de altă parte, nu fiți siguri că nu mi-i pecetluită gura...

marți, 19 iunie 2012

Cum să vă spun

De o vreme încoace, simt cum viața mi-e dusă, în mod uluitor, de sfori nevăzute, către destinații neplanificate. Nu-i vorba de întâmplări majore, ci de amănunte care schimbă cursul istoriei mele personale de la o zi la alta. Modul cum gândesc, cum mă raportez la ceilalți, cum privesc familia, cum disting prioritățile, cum îmi iau hotărârile. Totul se schimbă atât de rapid încât nu mai am timp să analizez ce mi se întâmplă și să trag concluzii, așa cum o făceam odinioară.
Și cu toate astea, acum am certitudinea că orice-aș decide, voi decide bine. Că orice pas aș face, o treaptă filosofală îmi va crește sub el. Că orice salt în gol îmi va scoate din umeri o pereche de aripi. E ciudat, pe de o parte să trăiești cu sentimentul revelației, iar pe de alta cu acela al orice-e-posibilului.
Transformarea pe care o simt azi a început demult. Doar că acum, ea se derulează pe repede-înainte și-mi îngăduie să mă minunez de schimbări pe care, mergând odată cu mine, nu le-am putut percepe. Cineva mă lasă să văd, în sfârșit, tot procesul: cum sparge verdele în bobul incolor, cum rupe teaca moale a cocoloșelii, cum se duce vertical înspre necunoscut.


vineri, 15 iunie 2012

Dincolo și dincoace

                                          
         (Pseudo-piesă într-un act)                                        
                                               
Motto: Gândurile sunt cât se poate de reale. Sunt  realități virtuale.


Personaje :
EL- un oarecare
EA- o oarecine

*
Decorul : Noapte. Cadru întunecat. Se disting vag două locuințe, mobilate diferit. Una, luxoasă, la un capătat al scenei, una sărăcăcioasă la celălalt. În fiecare, câte un monitor de calculator aprins. Fețele celor din fața monitoarelor nu se văd clar. Se aud doar degetele alergând peste taste și, în răstimpuri, scurte chicoteli.

EL : Eu mi-am pus niște whiskey. Urăsc să beau singur, așa că profit de compania ta. Deși bănuiesc că tu, fiind femeie, nu bei! Cheers! (pocnește monitorul cu paharul, a închinăciune)

EA : Bănuiești greșit. Beau. Dezamăgit ?

EL : Doamne ferește, doar că știam că fetele nu pun gura pe alcool. Majoritatea.

EA : Ai dreptate. Fetele obișnuite nu beau, doar astea foarte inteligente.

EL(chicotind în fața monitorului) : Sper că nu bei doar ca să demonstrezi axioma asta amuzantă, pe care nu știu de unde ai scos-o !

EA : Ah, nu, nicidecum, beau de plăcere. Plăcerea la mine e manager !
Cât despre axiomă, am scos-o din observațiile mele personale. Femeile care beau numai apă, ori au mână de pește mort, ori sunt niște bitches obsedate de aparențe, care nici aer nu respiră prea mult ca să nu se îngrașe. E o categorie care nu-mi prea place.

EL : De ce, ce-ai cu ele ?

EA : Nu știu, nu-s la fel de suple și-n relațiile cu oamenii. Sunt rigide, țapene, fără viață ! Sunt dure, că doar s-au călit experimentând instrucția de front pe ele, dându-și ”drepți-culcat !” toată ziua!

EL : Ei, acum din observațiile mele personale află că nu e chiar așa ! Să-ți zic eu ce calități au fetele astea :voință, determinare, îți dau încredere, te motivează, țin familii...rup!Pe bune: sunt factori de istorie!

EA : Acum că te știu cum gândești, cam înțeleg unde bați ! Cum ar veni, duc societatea mai departe ca să poată filozofa în ea trântorii metafizici, ca mine ! În fine, nu te mai obosi să le iei apărarea : în ascuns le admir, de fapt. Doar că exagerăm fiecare în parte : eu cu plăcerile, ele cu austeritatea !

EL : E bună o bitch de asta la casa omului, zău!Dacă ești băiat deștept, așa ceva alegi pentru cursă lungă !

EA : Mi-e greu să văd lucrurile ca tine. Personal, nu-mi aleg partenerii de viață pe criterii de eficiență. Nu mă gândesc niciodată la partener ca la o investiție. Reacționez din instinct de ființă.

EL : Adică ?

EA : Adică, dacă îmi inspiră onestitate, e tandru, mă face să râd (și...desigur...îmi ”spune” ceva), atunci e un partener tocmai bun să-mi facă viața frumoasă: o bucată din ea sau toată!

EL: Păi ce, astea-s criterii?! Ah, dacă-ți place ruleta…

EA: Orice e o ruletă, dragul meu. Din păcate, inclusiv viața noastră! Ruletă rusească. Există variante cu mari șanse de câștig, la fel cum există variante care sigur te curăță !

EL : Da, totul este ruletă...probabilitățile, însă, pot fi diferite...

EA: Cui îi pasă de probabilități când primește fericire?

EL : Uuu...iar incepi cu fericirea?!

EA (râzând cu capul dat pe spate): Da. Fericirea. Este Dumnezeu pentru mine! Iar plăcerea e Sf. Petru! Mă refer mai ales la a încerca să mă înconjor de și să fac lucruri care-mi plac, sau măcar să caut alternativele cât de cât plăcute ale celorlalte.

EL : Nu știu dacă-i un plan de viață prea bun. Există susținători - și eu îi cred- ai teoriei că exact lucrurile care nu-ți plac sunt acelea care te vor duce mai departe și, deci, pe acelea trebuie să le înveți, ferindu-te, în schimb, de cele care îți plac sau pe care le-ai deprins deja!

EA : Gide duce la un alt nivel teoria asta și, în Fructele pământului, spune că și de oamenii care încep să ne semene trebuie să ne îndepărtăm, căci atfel, din acel moment, ne vor ține în loc. Un om care-i ca noi instaurează suficiența în viața noastră, dacă nu suntem atenți!

EL: Ce tâmpenie! Un om, dacă este ca noi, însemnă că are valori comune cu noi, limbaj comun cu noi, adică ne înțelegem cu el...Cum să fie rău asta ?!

EA : Da, dar...e și permisiv cu noi, ne lasă în pace, nu ne provoacă, altfel spus, trăim într-o dulce armonie cu el, iar armonia e leneșă, nu evoluăm…Gândește-te și așa!

EL: Pot să mă gândesc oricum, tot nu văd ce este greșit în a te înțelege foarte bine cu cineva...

EA : Că nu ne lasă să ne îmbogățim, să cunoaștem, să explorăm next level...

EL : Să evoluăm, adică să facem ce?Să evoluăm până unde și în vederea a ce?! Până la un next level în care să ne gândim la alt next level?! Așa nu mai ajungem nicăieri !

EA : Și preferi să trăiești ca și cum ai avea tot și nu ți-ai mai dori nimic ? Nu vrei să faci un pas mai departe de ceea ce știi ? E posibil să fii personajul din filmul ăla, să trăiești într-un terminal, sau și mai rău, să trăiești ca protagonistul din Truman Show, într-un decor de film.

EL: Dar nu înțelegi, asta e tot ce am eu de făcut aici, pe pământ : n-am decât de trăit, de văzut, de simțit…și atunci ce level să mai pot pierde ?

EA : Nu știu exact ce level, dar promit să mă mai gândesc la asta, în timp ce alți oameni duc lumea mai departe la propriu.

EL : Păi și Gide ăsta al tău, care a scris niște plicticoșenii imense, nu zice nimic despre ce-i pe levelul ăla de l-a vazut el?!?

EA : Nu știu, am citit Fructele pământului acum o sută de ani, de ce faci anchete cu mine?!:)))))) Și-apoi, e Andre Gide, nu Alvin Toffler ! Are voie să lucreze cu sugestii, nu cu chestii concrete.

EL : Păi poate era beat când a scris, poate îl părăsise amanta, poate cine-știe-ce..și stau eu acum ca prostul să descifrez ce-a vrut el să spună în Fructele pământului. :-))

EA: Vaaaaai, m-ai convins: unii oameni trebuie să citească numai gazete! Și almanahuri istorice.

EL: Nu...de fapt, unii oameni ăștia l-au citit pe Gide al tău și l-au băgat în mă-sa cu sugestiile lui...Mie imi trebuie ceva mai mult decât sugestii...

EA : Așa cum unii oameni, ăștilalți, sunt mai lirici, nu au nevoie decât de jumătăți de teorii, nu vor neapărat date, fapte, concluzii. Pfff, prozaicule!

EL (râzând): Atunci n-aveți decât să luați de Biblie  scălămbăiala unuia căruia-i venea  cheful de scris cand trăgea ceva mai multe absinturi...

EA (aproape resemnată, dar amuzată): Foarte bine!..Ce, trăgea la măsea pe banii tăi?! Și cred că faci confuzii, Gide nu le avea cu absinturile...doar cu ebrietatea mistică să fi fost mai familiar. Poate Verlaine, Rimbaud, Baudelaire, Poe sau poate Byron…să fi fost cu absintu-n tâmplă!

EL: Bine, Byron cu ce nu era. Făcea de toate...ca să aibe stări...să poate face sugestii unor credule ca tine...

EA (chicotind): Ești cârcotaș. Dincolo de asta, ai fi băiat bun!

EL (zâmbind neștiut): Chiar și dincoace de asta  sunt un băiat foarte bun.Ca și tine...și tu ești fată bună și dincolo și dincoace.

EA :  Toți credem asta și toți avem dreptate. Mă tem însă că doar din punctul nostru de vedere!

EA se ridică în picioare, zveltă, îndepărtându-se de calculator. Aprinde lumânarea dintr-un sfeșnic de argint, de lângă fereastră, lăsând să se lumineze chipul unei doamne de 65 de ani. Rămâne o vreme așa, în picioare, cu mâinile încrucișate, privind în gol.

EL dă ultima picătură de whiskey peste cap, se întinde, aprinde lumina. Este extrem de tânăr. Dă drumul la muzică,  își aprinde o țigară și, luând în mâna cealaltă o scrumieră, se așează pe o canapea veche, cu capul rezemat de spătar și ochii închiși. Se aude Coldplay- Us against the world..

Cade cortina.