sâmbătă, 21 iulie 2012

Oamenii cărora li se pare


Mă tem că suntem, de multe ori, victimele unei vanități a ”rațiunii senzoriale”, dacă-mi îngăduiți paradoxala sintagmă. Simțim lucruri care nu se pot dovedi sau explica. Dar tot acordându-le spațiu și timp, tot gândindu-ne la ele, tot completându-le spațiile goale, ne autoconvingem că sunt adevărate.

Știu, există în fiecare realitate germenele unei păreri. Practic, unghiul din care ne raportăm la tot ce ne înconjoară nu poate fi decât unul subiectiv. Convenția noastră cu acea realitate este însăși părerea noastră despre ea. Doar că, uneori, acesta este culoarul prin care o credință strâmbă își înfige infirmitatea drept în creierul emitentului și-i subjugă logica și puterea înțelegerii întocmai. ”Dacă mi se pare, atunci înseamnă că este!” devine o teoremă periculos de aplicat, mai ales că toți ne gratulăm cu calități precum: fin psiholog, spirit analitic și nas de copoi.
 
În realitate suntem doar orbiți de luciri din trecut și pedepsim prezentul pentru tare care ne-au îngenunchiat cândva. Temerile noastre cele mai adânci vin să-și joace balonul de săpun la firul actualității. Că suntem trădați, că nu ne apreciază ceilalți la adevărata valoare, că suntem ghinioniști, că ne ratăm, că suntem prea buni, că am devenit ridicoli...Sunt o mie de gânduri negre care, dacă ne punem mintea, se abat asupra noastră precum păsările lui Hitchkok.

Dar toate astea sunt păreri. Jumătăți de raționamente. Năluci ale unor realități care au murit de mâna noastră, când am fost naivi, îngâmfați, pasivi, egoiști, narcisiști, nedrepți...Oamenii cărora li se pare ar trebui să știe că, uneori, unghiul subiectiv e într-atât de obtuz, încât ne închide percepția decentă a realității!

joi, 5 iulie 2012

Să (ne) construim frumos!


Sunt împotriva lumii. Da. Din locul în care stau se vede clar cum luna se târâie sfârșită peste un cer decăzut. E o beznă totală. Doar sufletele câtorva rătăciți, ca mine, mai poartă veste fluorescente, în așteptarea vreunei raze.

Sunt împotriva lumii. A suficienței ei. A repetitivității modelului greșit. A depopulării pământului de oameni de onoare. Sunt în general împotriva a toate, zilele astea. Stau îmbufnată în colțul unei camere și-mi vine să dau ca un catâr cu piciorul în cuburile pe care ceilalți, le tot aranjează cu grijă. ”Băi, inconștienților, terminați cu miniaturile și treceți la scara realității! Tot într-un cub suntem și noi închiși, doar că într-unul sprijinit pe-o scobitoare, deasupra unei lumi fără fund pe care nici măcar nu suntem siguri cine-o construiește. Sub noi se frânge echilibrul ăsta fragil al lucrurilor și vouă vă arde de joaca?!”

Sunt împotriva lumii. Din locul în care stau se vede clar că satelitul natural al pământului nu mai e luna. Ci interesul.