vineri, 14 decembrie 2012

Cu sufletul la gură

Să nu te gândești la mine! Niciodată. Nu vei fi pierdut mare lucru. Sunt o contemplativă bună de nimic. Îmi așez tabăra oricărui orizont în prezent. Din trecut fac un foc bun de lemne care să-mi încălzească sufletul și apoi mă uit la stele cum cad sau rămân. Pe acolo pe undeva e ce va fi, dar e mult prea departe să întrevăd. Nici nu-mi trebuie să știu, de fapt. La ce bun, dacă oricum o să se-ntâmple?!

Vorbele mele. Nu le citi și reciti în zadar. Nu vor ști să facă nimic în locul meu. Dacă ai noroc, le vei uita pentru totdeauna. Oricum, nu-ți vor fi promis niciodată nimic. Eu însămi sunt incapabilă să-mi țin, față de mine, propria făgăduială! Și oricâtă nevoie aș avea să cred uneori în vase comunicante, sunt poduri de netrecut peste lumi.

Nu mă cunoști. Mi-am pierdut sufletul încercând să-l recompun după desen. Cu fiecare nouă lipitură, era altcineva. Mai de nepătruns ca înainte! Își schimbase substanța, geometria, sensul...Dintr-o rapsodie, se transformase într-o stacată. Căptușeala lui muzicală se rupea în ritmuri drăcești, iar înăuntru, hoinăreau oameni fără chip, în ochii cărora nu privisem niciodată cu adevărat. O lume haihui cerea să mă încoroneze, iar eu aproape îi luasem sceptrul în mână.

Dar apoi, ceva s-a-ntâmplat. Și am știut că încă mai am cum să-mi fac sufletul ca mai-nainte. Ca la început de tot, pe când pâinea unsă cu unt se mânca fără frică și soarele verilor nu turbase.
Când lucrurile se complică, îmi spun, sufletul așteaptă întrebarea cea mai simplă din lume. Dar ea trebuie pusă de tine. Și chiar de n-ai încă răspuns, ești salvat!

sâmbătă, 8 decembrie 2012

Mama, draga de ea


Tot mai des, mama îmi face revista presei. Îmi înșiră, când ne întâlnim, fleacuri de pe la televizor ori ziare. Îmi divulgă secrete improbabile din viețile unora, povestite de alții, fără treabă.
 
Nici nu mai trebuie să așteptăm sfârșitul; lumea s-a săvârșit deja, într-un cataclism la scară de tabloid, îmi spun și urmăresc vocea fină a mamei cum își întinde în plie tonul până devine pătrunzător ca un genunchi în gură! Văd chipul ei blând cum se metalizează, spatele cum i se îndreaptă ca o coloană de suricată așezată la paza detaliului. O văd efectiv cum întinerește până la anii când sporovăia în pauze, cu colegele de serviciu.
 
Acum flecărește cu mine. Dar eu, cu urechea lipită de glasul inconfundabil, ascult precum indienii pământul, ceva de dincolo de cuvinte: nevoia mamei de a rămâne actuală. De a se menține-n atenția copilului ei care, crescând, devine apatic. Și oricât mi-aș dori, nu o opresc, să-i spun: ”mamă, lasă lumea și balivernele ei, spune-mi de tine! Ce-ți face sufletul acolo înăuntru, când toți ceilalți încetează să vorbească?”
 
Nu o opresc, pentru că aud până-n străfundul inimii cum sună a gol pașii cui crede că nu mai trebuiește nimănui. Dacă aș face-o, aș zidi-o-ntr-un sens cu paloare de schit. Or, mama ar trăi doar îmbujorată.
 
Și atunci râd cu ea. Particip la viața ei, în care nu ne mai întâmplăm decât noi, copiii, și lumea asta despre care dă–de regulă- mărturie indirectă. Și sufăr când nu am cu ce o bucura. Când sufletul meu e obosit de ale lui și viața nu-mi oferă nicio noutate interesantă despre care să-i povestesc. Și habar n-are mama, draga de ea, de câte ori inventez întâmplări care s-o țină cu sufletul la gură și trupul de leoaică tânără.

joi, 6 decembrie 2012

O raită prin magazine


La români, dacă nu știi să faci nimic și nici școală nu prea ai, doar părinți, frați sau nași, te-ai calificat! Te bagă unul operator comercial undeva. Cum ar veni, vânzător. Dacă face cineva vreun training cu tine? Dacă te-nvață să zâmbești? Dacă te verifică vreun șef de raion să vadă câte știi să spui despre ce vinzi? Ați înnebunit?! Vă credeți în America? Ziceți mersi dacă ați dat de un vânzător care știe ce scrie pe eticheta de la raft!

De obicei lucrurile se petrec precum în cine-ntreabă-ăla-este! Intri, zâmbești spre o față impasibilă care nu pare impactată de realitatea că te afli în fața deținătorului ei cu smaili-feisu’ tras pe cap. Întrebi dacă au produsul pe care-l cauți. Îți aruncă privirea aia de numai-ce-se-vede. Tu insiști, scuzându-te că-l deranjezi în timpul serviciului cu prostiile tale care se găsesc în magazinul lui. El îți aruncă uitătura de ”Zât!” și îți reproduce exact, dar exact ce ți-a spus mai nainte, doar că folosind alte vorbe. Pe genul: ”Dar varianta pe laser o aveți? Răspuns 1: ”Dacă nu mai e la raft, nu o mai avem”. Răspuns 2: ”Am avut-o, dar s-a vândut”.

Ferit-a sfântul să vreți mai mult decât să plătiți pe loc orice-a rămas, fără să întrebați nimic! Oamenii cu ecuson intră, cât ai zice pește, în carantină și așa rămân până simplificați voi peisajul. O singură dată mi s-a întâmplat altfel și am fost atât de uimită, de aproape nu mă mai interesa produsul, fiind acaparată, în schimb, de finul lui cunoscător!

Așa a început pentru mine diversificarea normalității. Azi, egal obișnuită cu gustul și cu dezgustul, înghit orice. Am prostrația cu mine: să vină proștii!