luni, 16 decembrie 2013

Campanii de bunătate agresivă

În timpul anului, oamenii trăiesc pentru tot felul de morfine. Iubirea, plăcerea, puterea. Când se apropie Crăciunul, însă, morfina lor favorită devine generozitatea. E un fel de bunătate cu miros de scorțișoară și aromă de măr copt.

Amicii care te-au bârfit tot anul îți trimit acum felicitări. Vecinul care până mai ieri ar fi rupt o ulucă din gard pe spinarea ta, acum te poftește la pomana porcului. Nu mai poți deschide televizorul sau facebook-ul de atâta creștinească împăcare și binefacere.

Toate acele campanii umanitare care iau suferința și o repun pe tapetul cu zurgălăi sau, după caz, oușoare, vă spun, mă lasă rece. Nu te poți seta să fii bun de Crăciun, de Paște și de Ziua Veteranilor, așa cum ți-ai face o programare la coafor. Dacă menirea ta e să dăruiești, atunci dăruiește în fiecare zi a vieții tale, nu aștepta următorul post mare sau luna cadourilor!

M-am săturat de umanitariștii sezonieri și de tot acest bâlci al milosteniei cu strigare de dar. Când mă uit spre ei, nu văd decât niște oportuniști ce speră că-și lasă rând la intrarea în Rai, prin dovezi de mărinimie ticluite precum evenimentele PR: cu R.S.V.P. și laudatio pentru contributori. Și-apoi, acea abjectă ”bunătate agresivă”, când văd că nu te-au convins și se dezgustă, cu public, de tine...

Pe vremuri, fapta bună umbla prin lume în smerenie și în vârful picioarelor. Era doar între tine, cel pe care-l ajutai și Dumnezeu. Astăzi mulți se împăunează cu pomana pe care-o fac. Or, a-ți face imagine pe seama oricărui act de binefacere este la fel de sinistru precum ar fi să-ți pui în album fotografii cu tine zâmbind lângă mort.  

miercuri, 4 decembrie 2013

luni, 2 decembrie 2013

De vrajbă cu lucrurile mele

Toate lucrurile pe care nu le-am făcut, toate modurile în care n-am fost își arată azi colții la mine. Mă mârâie timpul lor trecut ireparabil. De câte ori am fost rigidă, de atâtea ori m-am lovit cu capul de pragul de sus și mi-a sunat a deșteptare dureros de tardivă. Am pierdut bucăți importante din posibilitate. Și asta mai ales pentru că n-am îndrăznit contrariul.

Au fost însă și acte nechibzuite. M-am dus pe tocuri să escaladez Himalaya, am privit eclipsele de soare fără ochelari, mi-am dat foc punților odată trecute ca să nu mai am cale de întoarcere și am crezut, de fiecare dată, că mie nu o să mi se întâmple. Dar mi s-a-ntâmplat. Consecințele tuturor acțiunilor sau inacțiunilor mele prostești mi-au fost lecția.

Am primit-o și am jurat că voi începe să fac numai ce trebuie. De mâine. Mă tem, însă, că mâine devine azi, după 12 noaptea și orice-aș avea de făcut important, consumptiv, asumat, se va reporta. Tiparul după care îmi croiesc mental viața s-a dovedit deseori depășit de realitatea care prindea să-mi pleznească pe la cusături. Iar ultimul lucru pe care l-aș vrea este să eșuez în teorii perfecte.

miercuri, 27 noiembrie 2013

Sunt tristă


Sunt tristă pe dinăuntru. Tristă rău. 
Un bufon se joacă pe-afară cu fața mea, de-a viața mea. 
Sunt tristă rău. Fundamental tristă.
Ca o înmormântare la care plouă peste o rochie de mireasă
Ca un câine culcat pe mormântul nins al stăpânului
Ca o mamă plângând cu nasul scufundat în hainele copilului dus. 
Sunt nepermis de tristă.
Atât de tristă.

marți, 26 noiembrie 2013

Bob Dylan- The man in me

O piesă pe care o ador.


***



O să ordonez mâine tot ce simt azi,

Suflând peste praful zilei care-a fost,

O să am cea mai curată inimă din lume

O inimă rea, cu rafturi și cu rost.

Pubela va fi un lucru esențial, nodul Gordian, cheia

Un mop va șterge orice urmă din femeia

Necontrolată care-am fost.

duminică, 17 noiembrie 2013

Până la lună


Sunt momente când totul ți se pare ușor. Când orice nu ți-a ieșit ani de-a rândul îți vine dintr-o dată la îndemână, firesc de parcă ar fi fost cel mai simplu lucru din lume !

Poate se întâmplă așa pentru că s-a acordat în sfârșit omul care erai, cu locul și cu momentul potrivite. Ori poate locul și momentul au fost dintotdeauna bune și doar tu a trebuit să te upgradezi, să te coci, să evoluezi.

Înainte să înțelegi asta, te întrebi, o vreme, de ce ai așteptat atât, când ai fi putut s-o faci de mult și viața ta putea să fie altfel. Bucuria reușitei ți-e puțin adumbrită, atunci, de regretul pierderii acelui timp prețios. Apoi, te consolezi că e bine și mai târziu, oricum, mai bine decât niciodată și te împaci cu tine și cu tot ce ți-a mai rămas de făcut.

De dragul vieții, întorci o pagină nouă. Pentru că nu ai putea să ștergi încercările nereușite, fără să se vadă. Și nici n-ai vrea. La urma urmei, sunt treptele care ți-au fost necesare ca să ajungi la lună, de pe vrej.

Și ieși fericit din întâmplarea asta. Respiri ușor. Dormi liniștit. Poate-ți scrii în jurnal. Simți că, la sfârșitul zilei, numai cei norocoși își închid stiloul cu care au scris istoria. Restul întorc ceasul pentru încă o zi în care nu vor avea timp să trăiască. Ori să însemne ceva.

vineri, 15 noiembrie 2013

Rochie de bal

Ai simțit, nu?
Cum îmi răstignesc gestul de a te trage spre mine ca pe o ușă deschisă?
Indiferența, știu, te poate face poartă de fier
Când drugii tăi cad implacabil peste strădania celuilalt
Zădărnicind-o.
Dar cât o să-mi tot îndur rochia de bal
Atârnată pe umeri de lemn, în șifonier?!
Uite, vezi, deja valsăm
Nici nu te-am atins și deja simți.
Muzica mea închisă o auzi cumva numai tu
Dar vreau să înțelegi, am destui ani
Vâna mea e metafora
Cu care spun lucruri pe care nu mai am curaj să le fac
O să te-mpaci?
Oricum, sunt la capătul puterilor de a rămâne inespugnabilă
Pentru că, uite, îți făgăduiesc
Să abandonez restul lumii în secunda aceea
Dacă promiți să vii și să-i simți grozăvia.

joi, 7 noiembrie 2013

Je suis malade-Lara Fabian


It’s all about the journey

Am viciul cunoașterii. Morbul aflărilor de orice natură își face de cap în mine, iar eu par să n-am nimic împotrivă. Primesc afurisita cuminecătură a noului fără să mă-ntreb la ce-mi slujește ori până la ce adâncimi îmi coboară.

Sunt atât de împătimită să descopăr, că, uneori, accept și lucruri vechi deghizate. E ca un sex pe roluri, știi că nu e real, dar tot îți face plăcere. Nu știu dacă meteahna vorbește despre un clivaj al celei ce sunt în ceea ce aș putea fi sau dacă fug, doar, de blazarea care pândește-n om ca igrasia într-un perete. Dar în fața unui drum neexplorat sunt ca puricele potcovit cu 99 de ocale de fier, de prin povești. Incredibilă.

Faptul că așteaptă un pas mai încolo atâtea posibilități mă hipnotizează precum o rozetă ce se desface la infinit în irișii mei. Nici nu contează dacă o apuc într-acolo pe calea cea dreaptă sau pe căi greșite. Mă duc întins, orbecăind somnambul după eldoradoul meu : experimentul.

Și chiar dacă, la trezire, voi fi uluită mai ceva ca de-o vedenie cu elefanți roz plăsmuiți de o minte cotropită de drog, știu că va fi meritat. La urma urmei, it’s all about the journey!

marți, 5 noiembrie 2013

Tot ce știu este că nu știu nimic

Când am văzut pentru prima dată cum se taie o găină, nu mai eram chiar copil, dar viața care subzistă, ca o zvârcolire, înainte de acalmia morții, mi s-a părut terifiantă. Corpul găinii care, detașat de cap, continua să zburătăcească în spasme prin ogradă mi-a dat senzații fizico-cuantice de atingere a realității.

Nu eram pregătită pentru nivelul ăsta.  Pentru o clipă, mi-au dispărut de pe radare, nu numai orice explicații, dar și orice întrebări ajutătoare. Găina a urcat din acea zi până aproape de maimuță în scara mea evolutivă, de aceea nici nu m-a mirat să o regăsesc scurmând la temelia cauzală a lumii, mai târziu vreme: oul sau găina?

Într-un fel, viața m-a familiarizat cu lucruri pe care nu le puteam pricepe deplin în ciuda explicațiilor băbești ori savante. În copilărie mă întrebam de ce-l boteza mamaie pe porc Ghiță, îl îngrijea, hrănea, îndrăgea, ca mai apoi să-l omoare de Crăciun și să-i mai și profaneze cadavrul punând o pătură pe el, ca să-l încălecăm noi, copiii.

Adolescența a venit cu propria-i ceață din care nu răzbătea până la mine sensul libertății aceleia cu tot felul de impuneri necesare: ale moralei, ale cutumelor societății, ale păturii celorlalți. Găseam acolo un fel de ”da, dar...” la fel de inutil ca un”nu, deși...”.

Încă cercetez ceea ce alții par să accepte ca pe un dat. Aș avea, altfel, senzația că trăiesc făcând gesturi vagi, eventual de precizie teoretică. Așa măcar sunt în miezul lucrurilor. N-am înțeles încă rostul lumii, al omului, al meu. Dar, mai presus de toate, nu am înțeles liberul arbitru. De atunci, mai ales, umblu prin lume cu Dumnezeu atârnându-mi de picioare ca unui evadat.

Willie Nelson - You Don't Know Me


sâmbătă, 2 noiembrie 2013

Cum recunoști un parvenit

E suficient să stai și să aștepți. Parvenitul nu va întârzia să se apropie de tine. Ți se va părea ciudat când îți va răspunde neîntrebat că el nu este moțul unui concurs favorabil de împrejurări, că orice a izbutit în viață este numai și numai rodul unei munci asidue și al unei inteligențe native. Îi va disprețui cu voce tare pe îmbogățiți ca să fie clar pentru toată lumea că nu este unul dintre ei.

Dar tu vei fi acolo și altădată. Vei observa dintr-un colț al existenței lui cum subliniază parvenitul finețurile pe care le mănâncă/ îmbracă/ vede, de câte ori o face. Asta dovedește că nu-i obișnuit cu ele, îți vei spune. Dacă ar fi trăit așa de măcar două generații, s-ar fi comportat firesc și toate lucrurile astea ar fi fost doar trai de fiecare zi, nimic de semnalat.

Nu va trece mult până să te invite acasă. Nu, nu o va face pentru că te prețuiește, ci pentru că parvenitul are nevoie de expunere ca să se afle cine este. Vei băga de seamă, îngândurat că își tratează personalul auxiliar ca pe slugi: îi exploatează în exces, îi plătește prost dar le pretinde standarde de înfățișare, limbaj, eventual uniformă.

Să nu te mire dacă parvenitul îi va recunoaște și îi va prezenta ca fiind din familie doar pe acei membri care se apropie de standardele la care s-a cocoțat el. Pe ceilalți, care sunt sub condiția lui materială, așteaptă-te să îi trateze ca pe cerșetori! Să le ofere lucrurile pe care el vrea să le arunce, invitațiile la spectacole care nu-l interesează, mâncarea care expiră, hainele care s-au demodat și, în general, de câte ori face un gest către ei, așteaptă-te să fie unul cu simbol de caritate. Tocmai pentru asta, va avea grijă să-i evite și să-i disprețuiască în sinea sa, dându-i drept exemplu negativ în procesul de educare a odraslelor lui.

Portretul parvenitului se va  schița singur, din zi în zi. Îl vei vedea cum își inventează blazon, cum își emancipează semnătura olografă, cum își montează numele peste tot.  Va căuta negreșit să fie membru al celor mai selecte cluburi, mușteriu al celor mai exclusiviste restaurante, afiliat la cât mai multe organizații (eventual secrete) unde să nu fie simplu membru. Va fi mai snob decât cei mai snobi, cel care-a parvenit, pentru că așa crede el că se ține rangul.

Dacă vrei să-i arăți disprețul tău, nu-l băga în seamă! Să nu recunoști un parvenit e cea mai mare ofensă pe care i-o poți aduce unui asemenea personaj ostentativ!

***


Transcrisă din memorie
Imaginea ta, neîntreaga de ea,
M-a surprins.
Erau acolo parca înadins
Ochii și buzele și vorbele confuzele
Cui te-a aprins.
Și mi-a venit să te îngân în toate
Ori să te măscăresc
Punându-ți coarne degetele răsfirate
Și mi-a venit apoi să te iubesc
Prostește și pe săturate,
La modul cel mai pământesc.

miercuri, 30 octombrie 2013

Cel puțin ea

Era prima lor vacanță fără părinți. Își îndesară în bagaj, de-a valma, cercei lungi până la gât, fuste asimetrice și mitene din dantelă, sandele cu toc cui, clame cu ștrasuri și bikini. Inima le bătea atât de tare la gândul că în sfârșit va fi o mare fără ore de culcare, încât și-o auzeau ca pe un solo de tobe. Zâmbeau, pe dinăuntru, gândului că vor sta cât mai multe nopți pe plajă ca să prindă răsăritul. Năstrușnice, se strecuraseră pe-acolo și ceva visuri cu iubiri mistuitoare, baie în mare noaptea și sărutări prelungi, cu îmbrățișări ude și focuri de tabără pe nisip. Avea să fie fericire în stare pură.  Fără supraveghere. Și chiar a fost.

Drumul până la mare îl făcură cu mașina unui prieten matur care le împuiase capul cu sfaturi: să nu intre-n vorbă cu necunoscuți, să nu stea toată ziua pe plajă, să nu plece nicăieri fără să îi spună unde. Ele nu-l auzeau decât ca pe un zgomot de fond, abia perceptibil din freamătul mării care li se izbea de timpane. Aveau libertatea de partea lor. În rest, nu mai conta nimic.

Fuseseră colege de liceu. Dar acum liceul se terminase iar ele credeau că asta însemna că se făcuseră mari. Ah, ce bine-i să fii mare, cât așteptaseră momentul ăsta! Viața lor de-abia de aici își începea aventurile! Odată ajunse la hotelul Terra, din Neptun, își aruncară valizele cât colo, și, frecându-și un ness cu apă rece, ieșiră în balcon să-l savureze adulmecând zarea. Jumătate de oră mai târziu, se amestecau deja cu turiștii prin stațiune, îmbrăcate cu ce aveau mai fistichiu prin bagaje. Cel puțin ea își amintea exact cum se îmbrăcase, pentru că în chiar acea seară întâlnise prima sa mare iubire.

Purta o fustă neagră și o bluză galben deschis, cu spatele gol care avea o literă chinezească, de mărimea unei palme, brodate cu mătase neagră pe un umăr. Pe deasupra își trăsese un fel de patrafir din tul negru cu buline, ca de voaletă, pe care-l încinsese cu o curea. Când o vedeai cu pantofi cu toc și codițe la ochi, trasate cu dermatograful, cu bănuții aurii ai cerceilor jucându-se de-a v-ați-ascunselea cu soarele de vară, părea mult mai matură sau, în orice caz, mult mai stăpână pe ea decât era. Pe sub toate acele tuluri de vampă, bătea, însă, cu sunet curat, inima unei adolescente ferită de părinți de relele vieții. Era un fluturaș la primul zbor. Un avion de hârtie. Era o fetiță.

Vacanța aceea, ca multe altele ce i-au urmat, a trecut prea repede. Dar gustul libertății și al aventurii avea să persiste în ele pentru totdeauna. Cel puțin ea învățase în acea vară că sentimentele sunt niște iele nebune care-ți cutreieră trupul și-ți dănțuiesc lumea, în picioarele goale. Iar despre sine aflase că e complet neajutorată când vine vorba de iubire. Complet dependentă de abisurile ei promițând Nirvane. De atunci se teme că e la cheremul tuturor emoțiilor care o vor.

What Difference A Day Makes- Dinah Washington


marți, 29 octombrie 2013

Despre creșterea și descreșterea iubirii

Erau toate acele gesturi mici care-i lipseau. Nu-i mai lua mâna ca să o țină sub mâna lui, pe schimbătorul de viteze, în timp ce conducea, ori ca să i-o încălzească, suflând în ea și băgându-i-o în buzunar în zilele geroase, când ea-și uita mănușile acasă. Nu mai găsea casa împodobită cu bilețele scurte de dragoste, când se trezea după ce el plecase. Nici micul dejun pregătit special pentru ea. De fapt, nici nu o mai învelea înainte de a pleca, privind-o cu dragoste și sărutând-o ca pe un copil -pe obraji- așa cum făcuse ani de-a rândul. 

”Iubirea născută din uzura altei iubiri e o nevoie imensă”, mi-a spus. ”Aproape ca nevoia de a exista Dumnezeu și viață de apoi.” Iar eu am știut atunci că ea se simțea ca o calibră întinsă pe-o praștie. Gata să o pornească, usturător, în direcția altcuiva. Oricui.

Până la sfârșitul serii nu m-am putut gândi la altceva. Mi-am dat seama că celebra declarație de dragoste : vreau să îmbătrânim împreună este construită în întregime din probabilități. Probabilitatea că vei apuca să îmbătrânești. Probabilitatea că ceea ce vrei acum vei vrea și mai târziu. Și aici mă refer foarte târziu. Cam-pe-când-ești-tras-pe-linie-moartă de târziu. (sigur, asta în cazul fericit în care treci de prima probabilitate).
Și atunci, dacă nu-ți pot promite decât azi ființa mea întreagă, dacă mâine e o altă zi cu promisiunea ei, de ce nu spunem doar: vreau să trăim clipa asta împreună și să fim fericiți?

”Iubirea este un experiment științific” mi-a mai spus. ”Așteptăm o legătură amoroasă, dar primim o relație binară. Nimic mai mult”.

02 What am i to you - Norah Jones

luni, 28 octombrie 2013

Cu empatie, a dumneavoastră, Innuenda

Dacă m-aș duce mâine la un interviu și aș fi întrebată care e cel mai mare defect al meu ar trebui să spun, fără să mint: empatia. Vedeți voi, empatia asta, care ar putea să sune a calitate în urechile unora, este, de fapt, o mare pacoste. Empaticii sunt precum peștișorii sanitari care limpezesc apele pentru toată lumea, dar o fac mâncându-le tuturor murdăria.

Uitați-vă la mine, prototipul perfect de proastă căreia-i pasă inclusiv de ăia care nu se sinchisesc de ea. Care se simte atât de vinovată că nu a răspuns unui telefon ce-a deranjat-o la șapte fără un sfert dimineața sau la unsprezece noaptea, încât ticluiește motive rezonabile pe care să le prezinte drept scuze. Am empatia cronică a celui care nu poate să spună NU nici măcar când știe că exact această slăbiciune i-o speculează oportunistul din față.

Nu știu dacă e ceva înnăscut sau ceva dobândit, dar un bizar altruism emoțional mă face să lucrez pentru binele tuturor și, adesea, în pofida propriului confort. Empatia asta a mea deschide mintea și sufletul altora ca pe-o conservă. Îmi arată ce-ar gândi, ce ar simți ei dacă aș spune ceva sau aș face cumva. Iar asta mă face să mă transpun în starea probabilă a celuilalt și să simt toate emoțiile lui.

Toate poveștile lumii trec prin mine și mă-mbracă, pe rând, în straiele fiecărui personaj. Sunt cine vine la mine. Îi vorbesc pe limba sa, îi reflect înfățișarea și-i întorc, precum un ecou, orice strigăt. Este singurul mod de a ajunge la ceilalți pe care-l cunosc. Așa îmbrățișez eu alteritatea: intuitiv, prin anticipație afectivă. Mă vâr în papucii altora cât încă-s calzi, iar asta mă face să le preiau mersul.

Lumea e contagioasă afectiv pentru cineva ca mine. Care crede că, dacă află ce e în sufletul lumii, toate hărțile ei i se vor așterne la picioare. Și totuși, uneori am impresia că trăiesc închisă într-un turn de afecte de unde o să mă arunc într-o bună zi în indiferență. Sau...cine știe, o să mă las salvată.

vineri, 25 octombrie 2013

Am încercat, totuși

Ceva nu mergea
În loc să ne-apropiem
Deveneam tot mai nepotriviți
Am încercat, totuși.
Ca să mă placi te lăsasem
Să-mi tragi gura în locul nasului
Să-mi împingi ochiul în mijlocul frunții
Să mă faci într-o ureche
Dar nu erai Picasso
Și-n loc de capodoperă
Toate lucrurile firești migrau către inimaginabil.
Ar fi trebuit să nu încerc, totuși.
Realitatea rămăsese pe partea ailaltă, ca o haină dezbrăcată în grabă
Și timpul se-nfășura pe noi ca pe mumii.

Nina Simone - Wild Is The Wind (Original)

joi, 24 octombrie 2013

Cum să recunoști un donjuan

Mă pricep la bărbații curvari. Nu glumesc! Știu dinaintea lor cum va fi. Nici nu e greu. Practic, trebuie să ghicesc o carte din două și am tot atâtea încercări.

În mod paradoxal, deși sunt atâtea tipologii feminine, donjuanii nu variază decât în forme care nu au legătură cu varietatea. Altfel, s-au blocat la ramificația primordială: Învinsul și Învingătorul. Două tăișuri ale unuia și aceluiași paloș: seducția.

Învinsul este un donjuan minuțios și calculat. Îți dă dovezi de bunătate nesfârșită, de blândețe, motive de admirație, apoi îți spune povestea lui tristă, despre o iubire imposibilă, un părinte autoritar, poate pierderea cuiva drag...Și așteaptă. Apelează astfel, subtil, la spiritul tău matern, accesându-ți nevoia de a alina, de a înțelege. Știe că fetele, când cresc, devin mame și, chiar dacă nu au copii, găsesc ele ceva de oblojit! Vede cum așteaptă ”mămoasa” înăuntrul oricărei femei -oricât de puternice- precum sculptura în blocul de piatră și-i croiește drum în afară. Joacă totul pe cartea nefericirii și, aproape de fiecare dată, câștigă: femeilor le plac dramele. Desigur, trebuie să-și fi dat și natura concursul cu o înfățișare cât de cât atrăgătoare, altfel orice strategie devine zadarnică!

În materie de femei, Cuceritorul nu are răbdarea Învinsului. El nu umblă la coarda ta sensibilă, ci la vanitate! Așteaptă-te să meargă pe prima mână și să joace la cacealma, spunându-ți de la primele întâlniri că ești unica femeie pentru care ar face orice și singura care-l refuză! Te provoacă printr-o biografie de învingător pe care și-a construit-o special pentru a te face să te simți importantă, diferită, cea mai. Calitatea lui principală e persistența. Te va măguli atâta insistentă atenție, iar dacă fugi, te vor bântui complimentele lui până te vor prinde cu garda jos și-i vei ceda.

Singura asemănare a celor doi este că declinul relației cu oricare dintre acești donjuani începe la scurt timp după asediu. Practic, după ce bifează. Așa că, dacă nu cumva ești în căutarea unei aventuri sau a unei suferințe prelungite, ai face bine să ocolești curvarii.
E valabil și pentru tine, da, tu, cea care citești zâmbind neîncrezătoare! Viața te aduce uneori în situații în care ai fi jurat că nu te vei afla niciodată și atunci orice poveste, orice argument sau detaliu al altuia poate fi colacul tău de salvare.

~ ARETHA FRANKLIN ~ Do Right Woman, Do Right Man ~

miercuri, 23 octombrie 2013

Iubirea cu termen de garanție

Am auzit de-atâtea ori inepția cu iubirea-durează-doar-doi-ani, încât nici măcar nu mă mai sinchiseam să pledez pentru contrariu. Axioma a căpătat legitimitate în inimile reci, superficiale ori nefericite și s-a extins ca o pecingine, scuzând științific alegerile proaste ori vagabondajul erotic. E mai simplu așa, ca-n bancul acela: ”Doctore, mie nu-mi ajunge doar soțul meu. –Luați-vă un amant! ”Mi-am luat, dar tot nu mi-a ajuns! –Mai luați-vă unul! ”Mi-am luat încă trei, dar tot nu sunt satisfăcută!” – Doamnă, dumneavoastră sunteți bolnavă! ”Dați-mi în scris, domnule doctor, că lumea zice că-s curvă!”

M-a îngrozit suficient faptul că propovăduiau teoria iubirii cu termen de garanție chiar psihologii. Probabil cei care nu au înțeles nimic din viață și care-și extrăgeau concluziile profesionale din alambicul propriei drame. Renumele unora dădea, însă, o patină de autoritate acelei nerozii. Nu a lipsit mult ca cercetători care nu au auzit de principiul ”să comparăm ce-i comparabil!”, să recunoască în simptomele iubirii boli mintale. Dacă nu i-am găsit o definiție universală, măcar s-o încadrăm undeva.

Dar cel mai mult m-au surprins femeile care creditează această aberație. Sunt de neînțeles! Pentru că, așa cum bine zicea o doamnă mai deșteaptă decât mine (Madame de Stael, pare-mi-se), dacă iubirea e doar un capitol din viața bărbaților, ea e, în schimb, intreaga istorie a vieții unei femei. 

Și atunci nu e în firea lucrurilor să lași feminitatea să-ți moară îmbrățișată de o simplă dorință de posedare care expiră în doi ani. M-aș fi așteptat mai curând la urmașe ale lui Platon, care să caute climaxul în intimitatea emoțională, nu în cea fizică, dar la femei care să spună ”dragostea durează doi ani”, niciodată!

luni, 21 octombrie 2013

Oamenii care se plâng tot timpul


Oamenii care se plâng tot timpul nu sunt deloc amuzanți. Nu că n-am compasiune pentru problemele altora, dar mi se pare total neconstructiv să te tot văicărești. ”Fii demn, omule, ce Dumnezeu!”- îmi vine să le zic. ”Când vei înțelege că nu există pe lume loc unde să plângi fără să se bucure careva în sinea lui, îți vei da seama ce mică e lumea!”

Dar nu le-o spun. Pentru că nu ar conta. Oamenii de tipul ăsta respiră cu plămânii celor care oftează pentru ei. În mod paradoxal, ceea ce caută acești plângăcioși este nu mila ta, ci admirația. Ei nu ți se deschid pentru înțelegere, ci pentru idolatrie. O fac spre a-și prinde -perfectă- deasupra capului, aura de sfinți care pătimesc.

Suferințele lor vin mereu din același loc: nedreptatea. Se simt persecutați de viață. Ratați pentru că nu au o carieră. Nefericiți că nu au trăit o mare iubire. În fața lor înțelegi iarăși și iarăși că, în loc să ne bucurăm de fiecare zi, consumăm o grămadă de timp și de energie proiectând fleacuri supradimensionate.

Uite, de pildă, cariera. De ce ne trebuie carieră și nu doar un loc de muncă?! Ne-am construit această falsă nevoie, făcând ca sintagma ”simplu angajat” să se simtă prost în propria conotație. Normalitatea a devenit peiorativă. Ar trebui să renunțăm la vanitate, e doar un balon de săpun.

Apoi căutarea Marii Iubiri. Ne credem toți îndreptățiți la iubire, dar unii chiar nu merităm să fim iubiți. Suntem urâcioși, criticiști, parșivi... Dragostea este pentru sufletele emotive, stângace și blânde. Dar cu trăiri impetuoase.

”Am vocația nefericirii!” mi-a spus cândva o prietenă, sătulă să-mi tot povestească la nesfârșit cum o dă în bară. ”Parcă aleg oamenii și situațiile după potențialul lor de a mă face să mă simt mizerabil”. Mi s-a părut plauzibil în contextul acela, dar mai târziu m-am răzgândit. Nefericirea nu poate fi o vocație. Doar se adună în suflete, precum praful, într-o casă părăsită.

Janis Joplin - A Woman Left Lonely

duminică, 20 octombrie 2013

Partea tristă a Facebookului

Actrițe care îmbătrânesc doar în viața reală, nu și în poze; ibovnice virtuale gata oricând; fata amorțită pe veșnica pagină cinci; bărbați trecuți ce o iau razna prin albumele unor copile, împroșcând like-uri libidinoase; femei nesigure, vanitoase, singure și nevoia lor disperată de atenție; complimente false, pentru toți urâții; liste nesfârșite de necunoscuți declarați prieteni; coadă mare -plină de oameni mici- la vedete; cuvinte celebre împrăștiate de anonimi; plagiatori ipocriți, omițând să menționeze autorul, dar punând ghilimelele ca pe-o pastilă de a doua zi luată-ntr-a treia; legea nescrisă a trocului cu like-uri; cauze umanitare ca un drog de întâlnire cu Dumnezeu; niște labagii ce cred că au cu tine o relație de lungă durată doar pentru că ți-au citit gândurile, ți-au ascultat muzica și s-au masturbat cu gândul la personalitatea ta; poze cu copii, căței, nunți și vacanțe pe care tu nu le ai...

Până la experiența Facebook, credeam că oamenii mari sunt suficient de copți la minte încât să nu aibă nevoie de prieteni imaginari.

vineri, 18 octombrie 2013

Tribunalul judecăților de valoare

Mi-e frică de toate lucrurile pe care nu le știu despre mine. De pildă, nu știu de ce sunt în stare într-o împrejurare în care nu m-am mai aflat. Până o voi fi întâlnit, voi avea impresia că mă cunosc, dar asta va fi valabil raportat numai la experiențe deja străbătute, nu-i așa ?

Cu atât mai mult nu ar trebui să ne pronunțăm categoric referitor la alții. Întâi că, fiind vorba de viața/sistemul de referințe/felul de a fi al altora, chestiunile lor, profunde sau superficiale, sunt ecuații imposibile pentru noi. De ce fac ce fac, de ce aleg pe cine aleg... Măsurăm cu propria noastră unitate de măsură, iar asta nu ni se potrivește perfect decât nouă. Și încă n-ar fi nimic, dacă acestei măsurători strâmbe nu i-ar urma și o etichetă nedreaptă. Iar apoi, o judecată incorectă a oricăror acțiuni viitoare ale acelei persoane.

Judecățile de valoare de asta nu-s bune. Că-s tratate ca imuabile. Orice concluzie ai fi tras în legătură cu un anumit subiect la un moment dat, ea se poate schimba, raportat la un moment ulterior. De aceea e bine să nu te grăbești cu vreo concluzie legat de-o persoană, atâta vreme cât e posibil să apară între voi un timp nou, T2, față de care T1 să inducă o ipoteză falsă.

Tribunalul judecăților de valoare este un divan ad hoc unde îi răstignim pe cei care nu sunt asemeni nouă și le hotărâm excluderea de la (re)cunoaștere.

marți, 15 octombrie 2013

Sunt predica de pe muntele lui Venus


V-am spus multe povești de când ne cunoaștem, dar povestea mea nu v-am spus-o niciodată. Nu v-am vorbit despre mine, cealaltă. Sunt predica de pe muntele lui Venus. Izvorâtoarea de plăceri subiective. Depărtarea de lume e canonul meu pentru îndrăzneala de a nu fi ca ceilalți.

Nici ca mine nu am fost de fiecare dată. Nu e ușor să te simți neavenit în propria-ți viață. A fost ca și cum ceva stătea să se întâmple mereu, dar nu se mai întâmpla. Pe undeva, era de așteptat.

Sunt o umanistă eșuată pe un țărm pe care omul, așa cum îl știam, pare să nu fi călcat. Știu că trebuie să supraviețuiesc și exact asta încerc să fac, îndesând în internet, ca-ntr-o sticlă- mesajele mele de departe. De tot mai departe.

Mă hrănesc cu ce-apuc, cu ce prind: idei, cuvinte, amintiri, emoții. Adorm și-n cântec de greieri, și în urlet de lupi. Trăiesc din natura mea. Doar pentru mine. Ceilalți au încetat de la o vreme să mă mai caute. Sau poate eu am acceptat că vine o zi când nu mai ai căutare. Cine știe!

Asta nu înseamnă că m-am resemnat, căci nu-mi e totuna. Încă aștept să disting din neguri vaporul, ca pe o pronie ancorată la orizont. Cineva găsește întotdeauna un mesaj adresat nimănui.

Sunt predica de pe muntele lui Venus. Ascultați-mă cu ochii închiși și buzele subiectiv întredeschise!

luni, 14 octombrie 2013

Ca pe tine

Am stat la masă cu îngerul meu păzitor.

Eu tăceam. El tăcea.

Eu îl priveam. El mă privea.

Am lăsat umerii în jos

Ce să-i fi spus, întrebat, cerut ?!

El știa toate lucrurile astea nerostite, neîntrebate, necerute

El putea tot ce nu-ndrăzneam eu.

Ca să rup cumva placenta liniștii, l-am întrebat, totuși, cum îl cheamă

”Ca pe tine”, mi-a spus. ”Ca pe tine”.

marți, 8 octombrie 2013

O să vă vorbesc

Despre tristețe. Despre zilele alea când te trezești ochi în ochi cu golul din tine. Când stai seara cu televizorul dat pe ”mute” doar ca să poți auzi dacă mai răzbate ceva din tine în afară. Zile când viața ta pare atât de nesatisfăcătoare că orice gând la viitor te dezarmează.

Mi-e rău în zilele acelea pe dinăuntru. De mine însămi, ca de-un blestem. Ceva ca o greutate imensă mă trage-n adâncurile neputinței. Toate frânele mele sunt trase atunci. Teama mea de ridicol, angoasele mele, tot ce am vrut și nu s-a putut, tot ce am fost și nu mai sunt, tot ce am și nu pot pierde.

Sunt construită să par că pot, dar sunt un Boeing a cărui elice se-ncurcă-ntr-o pasăre. Nicicând o aparență nu a fost mai înșelătoare.

Tristețea nu-i pentru începători. Trebuie să știi cum să o fentezi, să înveți să-ți ții respirația fără să mori. Tristețea îți reproșează, își pune oglinda în fața lucrurilor tale pe care nu vrei să le vezi. Te torturează cu comparații din care ieși prost, cu dorințe dragi care nu se vor mai putea împlini, cu vina ta, cu dezamăgirea celorlalți.

Tristețea te doboară și te lasă apoi așa, conștient că ai fost doborât.

vineri, 4 octombrie 2013

Greu de domesticit

La noi în casă, pentru că mamei nu-i plăcea să calce, călca tata. Marțea aveau zi de spălat și joia de călcat. Tata își făcea temeinic treaba: își trăgea un fotoliu lângă masa de călcat, căreia îi scurta picioarele corespunzător și întindea cu fierul, cu apa și cu migala orice cută, oricât de nărăvașă. 

Vreo 3 ceasuri nu ieșea din dormitorul mic, iar când o făcea era numai ca să ne treacă pe sub nas, en fanfare, ca pe tortul miresei, teancul de lenjerii de pat, fețe de masă, perdele, maieuri și alte toate câte călcase. Cămășile, cel puțin, erau purtate pe brațe spre umerașe, fiecare în parte, cu grija cu care duci un copil adormit spre pat.

Mama spăla rufe cântând. Nu rostea cuvintele cântecelor, doar le zumzăia melodia, ca o albină dintr-o stirpe necunoscută. Nu știu la ce se gândea în momentele acelea, dar avea așezată așa o liniște zâmbitoare pe față, încât îmi închipui că i se lăfăiau în minte îngeri cu aripile ca de caier moale, mirosind a Lenor.

Dar de ce vă spun toate astea? Pentru că tocmai sunt în curățenia de după zugrăveli și mi-a trecut o secundă prin cap că am fost adoptată! :D

vineri, 14 iunie 2013

Nostalgie


Îi povesteam într-o seară lui Cristi că mi-am amintit-o pe mamaia mea de la țară. Mi-am amintit când venea la noi acasă, cum ședea ea cuminte, pe recamierul din camera părinților, cu mâinile împreunate în poală și baticul înnodat sub bărbie, ascultând muzică populară. Stătea nemișcată, cu ochii lăcrimoși, inundați de o fericire neasemuită, iar la finalul fiecărei melodii dădea din cap ca o cunoscătoare spunând: ”bravo ție, măi băiete/fată, frumos ai mai cântat!”

Eu eram copil pe atunci, dar încă e vie imaginea asta în mine. Știu că nu înțelegeam cum de poate să-i placă muzica populară. Mă roteam în jurul ei uitându-mă ca la o ciudățenie, dar una căreia, în mod misterios, nu vroiam să-i tulbur starea. Înțelegeam de pe atunci că în preajma sufletului trebuie să mergi în vârful picioarelor. Iar la oamenii simpli, plăcerile vin drept din suflet.

A trecut un torent de ani de atunci. Multe întâmplări din viața mea s-au șters de parcă n-ar fi fost. Și încă mă minunez cum de-mi rămân agățate de memorie tocmai acele momente care nu au legătură cu desfășurarea vreunei povești. Cum de încape în niște lucruri așa mărunte monumentalitatea amintirii.

Practic, supraviețuitorii sunt nu marile gesturi, ci niște fleacuri: un gust, un miros, o propoziție dintr-o viață de om. Două-trei scene, mai mult ca sigur nu cele mai importante, îți vor rămâne în minte până la sfârșit. Vor fi esența nostalgică a tot ce a însemnat pentru tine acel om sau acea perioadă din viață. 

Iar nostalgia despre asta este. Despre sentimente închise într-un glob de sticlă pe care-l întorci de câte ori ai chef să mai ningă o dată.


luni, 13 mai 2013

Despre politețea adevărului

Suntem politicoși! Trăim în societatea minciunilor zen, levitând la altitudini de croazieră unde se spune ce nu gândești și se ascunde ce ai vrea să spui. Propriile mele minciuni le recunosc în gura celorlalți, atunci când mi le adresează. Și-n mod paradoxal, asta nu mă oprește să le cred. Fiindcă-mi convin.

Ne-am deprins într-atâta cu minciuna, încât i-am asociat trăsături menite să-i atragă simpatia. Minciunile au devenit nevinovate, inofensive, necesare și asta socotim noi că ne îndreaptă spatele și ne absolvă de oprobriu. Refuzăm să fim mincinoși patologici!

Bine că acceptăm să fim, în schimb, niște mincinoși previzibili! Mă amuz de fiecare dată când, la binecunoscutul ”Cât îmi dai?” – jalnică tergiversare a răspunsului la o întrebare privind vârsta- oamenii aruncă o cifră prezumat mai mică decât vârsta persoanei chestionate. Practic, pe asta și mizează cel întrebat. Se va minți cu gura noastră care va rosti, plicticoasă, o cifră convenabilă.

Suntem niște mincinoși care am inventat politețea sfruntată. Sinceritatea e tot mai des a nebunilor, grobienilor ori bufonilor. Sau a copiilor. În gura oricui altcuiva, un adevăr gol-goluț devine un act necuviincios. În sensul în care merg lucrurile, nu m-ar mira ca adevărul să rămână un fel de ritual al descărcărilor definitive precum despărțirea, spovedania ori patul de moarte.

joi, 25 aprilie 2013

Lucrurile care au putut fi și n-au fost

Venerez trecutul în forma lui statică, reconfortantă, de aducere aminte. În mod ideal, trecutul n-ar trebui să se bage-n trebuințele mele actuale. Nu am nevoie de convulsiile readucerii lui ”ce-a fost” ori ale lui ”ce-ar fi fost dacă”, în prezent. Ar reedita așteptările cuiva care nu mai există. Eu de-atunci. Or, trecutul nu poate fi actualizat, așa cum un film mut nu poate deveni vorbit. Dacă avea ceva de zis, trebuia s-o facă pe când îi venise vremea sau să tacă pentru totdeauna.

De vină sunt eu pentru orice nu s-a reînnodat. Am prostul obicei să cred total într-un om, într-o idee, iar apoi să le sancționez pentru dezamăgirea produsă pretenției mele nerealiste. Meteahna îmi vine de hăt departe, de dincolo de educația primită. Aș zice că de la Dumnezeu, dar cum nu bat până acolo m-aș hazarda cu răspunsul ăsta, aș improviza.

Cert este că orice mă decepționează primește pedeapsa îndepărtării mele definitive. Totul pleacă din moalele ființei. De acolo își decupează existența mai întâi. Nu din mintea mea, ci din proiecția ei boreală. E ca și cum fiecare derapaj, orice nesincronizare ar fi marcate cu câte-o împunsătură într-o foaie de hârtie și așa, gaură după gaură, s-ar contura un tipar ce nu mai are nevoie decât de mâna care să-l desprindă. Apoi se închid și ușile convivialității și devine oficial că nu mai aștept nimic.

Trecutul meu e golit de orice dinamism. Chiar dacă mă bântuie uneori spectrele lucrurilor care au putut fi și n-au fost. La fel și cu oamenii de ieri. Azi nu pot spune decât atât: au existat câțiva inși care m-au însoțit o vreme, preț de multe nimicuri spuse cu voce tare și vreo câteva remarci importante spuse în gând. În rest, zădărnicie.

sâmbătă, 20 aprilie 2013

Pile la Dumnezeu

Hotărât lucru, viața își are alegoriile ei. Te trezești, la un moment dat, că știi ce gândește, ce visează și ce simte un străin, dar despre oamenii cei mai apropiați nu ai găsit timp să afli nimic. Înțelegi, totuși, că te iubesc. Iar asta nu e puțin lucru. Iubirea-i fertilă și când va fi să vină vremea, acest grăunte din ei va crește în tine o întreagă pădure. Așteaptă numai și-ai să vezi!

Uite, tatăl meu; e de ajuns să mă gândesc la chipul lui bonom și zeci de piese sar din copilărie, din adolescență ori din ani cu urme mai proaspete, prinzându-se singure într-un puzzle cât lumea. Cât lumea mea, de când știu de el.

Dintotdeauna tata și-a urcat pe umeri, ca pe nimica, poverile noastre. A făcut-o cu drag și cu inima ușoară, luând orice greutate a vieții în râs. A fost mereu acel uriaș cu suflet blând, tata. Un Joshua. Nu-i de mirare că am crescut percepându-l drept supraom. Solid, stabil, un fel de stâncă pe care eu, sora mea și mama– caprele lui negre- eram mereu acasă. Au fost, nu-i vorbă, momente când stânca a lăsat câțiva bolovani din ea să alunece la vale, dar dincolo de sperietură, totul a rămas ca mai nainte. De atunci îi tot spunem lui tata că are pile la Dumnezeu. Nu oricine scapă teafăr după un accident vascular major.

Tata a făcut-o! Așa cum, de-a lungul timpului, a făcut o mulțime de alte lucruri care ne-au dat de iubit. Unul dintre ele, întâmplat hăt demult, pe când erau -vorba ceea- lupul cățel și bunicul băiețel, m-a făcut să conștientizez spiritul de sacrificiu înmagazinat într-o inimă de părinte...

Am 17 ani și jumătate. E iarnă. Sunt în gara din Iași. Alerg, în jeanși și geacă de fâș, pe lângă trenul de Galați care s-a pus în mișcare și ia tot mai mult viteză. La nici un pas în spatele meu, aleargă tata, nădușit tot pe sub alendelonul de culoarea cernelii stropite cu pic. Cu două bagaje burdușite într-o mână și ultimile puteri în cealaltă, tata își jură, pesemne, că atâta cât o trăi el, copilul lui nu va pierde niciun tren și mă împinge opintit, pe scara acceleratului.

Dumnezeu știe dacă a fost o decizie bună, fiindcă acum sunt în poziția înclinat-spre-înafară, într-un echilibru frate cu instabilitatea. ”Prinde-o dom’le, nu sta așa!” mai apuc să-l aud pe tata strigând disperat spre călătorul aflat în dreptul ușii deschise a vagonului. Omul mă prinde. Picioarele și o mână-fără-bilet-ori-bagaj mi-s deja în tren, iar mâna cealaltă, trunchiul și capul căută deznădăjduite către părintele rămas jos.

Mă simt dramatică și grațioasă, ca o balerină, dar n-apuc să mă afirm, că mi-o ia înainte tata, săracu’, dându-se -fără voie, vezi bine! pe gheața peronului. Asist neputiincioasă cum se duce sanie, cu bagaje cu tot, gata-gata să intre prin alunecare sub tren. Mă holbez la el și, în timp ce trenul se îndepărtează, îl văd tot mai mic, tot mai pierit, până nu mai am decât total nepotrivita lui expresie, de om fericit, întipărită în minte.

Rămân perplexă! N-am nici cea mai vagă idee ce ar trebui să fac în situația în care mă aflu. Sunt o adolescentă cocoloșită, o copilă care nu a mers niciodată singură cu trenul și care s-a trezit, din senin, într-un accelerat în mers, fără tată, fără bilet, bani, bagaj ori putința de a coborî. Spre norocul meu, domnul din ușă trage semnalul de alarmă și trenul se oprește, intermediind cu scrâșnet de roți, reuniunea fericită dintre tată și fiică. The end.

”Nu-i mare lucru”, veți zice poate! ”Scene identice se întâmplă cu sutele, cu miile în gările lumii”. Nu vă contrazic. Spun doar că mie una momentul mi-a marcat primul seism emoțional important. Atunci am simțit întâia dată cum e să nu contezi decât tu pentru un om care te iubește mai presus de sine. Atât de mult, încât ar primi oricând, fericit, să fie el prețul plătit pentru ca tu să fii pus la adăpost.

Am înțeles, cu acea ocazie, că dragostea unui părinte față de copilul său se întinde până la cer și-napoi. Slavă Domnului că lecția mea despre iubire nu s-a născut dintr-un fapt tragic, așa cum s-ar fi putut întâmpla, dacă tata n-ar fi avut, cum vă spuneam, pile la Dumnezeu.

joi, 18 aprilie 2013

Ce nu sufăr atunci când sufăr

Suferința, despre care Steinhardt spunea că e proteică la infinit, luându-ne mereu prin surprindere, nedându-ne răgaz să învățăm ceva din ea, mie mi-a predat multe. Întâi de toate am aflat despre diferențele dintre mine și ceilalți. Mi-a arătat că, așa cum, la supărare, unul nu poate pune nimic în gură, iar altul devine bulimic, tot astfel, unii avem nevoie de oameni în jurul nostru când suferim, alții, dimpotrivă, îi respingem.

Eu una am nevoie să îmi gestionez drama în singurătate și-mi creează un disconfort teribil să vină cineva, oricine, spre mine. Nu-mi fac ușor batistă din umărul nimănui și nici plânsul altora de mila mea nu mă vindecă. Încurajările celorlalți sunt, în cazul meu, la fel de salutare ca niște trompete în urechea unui somnambul.

Tot ce năzuiesc atunci când sufăr este să mă duc undeva, departe, unde ”normalitatea” lumii nu mai răzbate până la mine. Unde nu-s îndreptățiți la viața mea nici părinții, nici frații, nici străinii prietenoși.

Rezerva asta a mea în fața bunelor oficii ale umanității îmi vine din conștiința imposibilității omului de a izola faptul divers de conținutul dramei altuia. Cred că nu avem capacitatea de a simți fără o curiozitate detașată marginile abisului celuilalt. Și atunci, dacă nu ne doare la fel, cum o să cred că vom putea geme la fel și în același timp? 

Sunt ferm convinsă că suferința altuia comportă empatii superioare,  pe care individul nu le deține. Doar se încăpățânează să afirme contrariul, în numele unei solidarități de bonton, care ar presupune că rezonăm. 

luni, 15 aprilie 2013

Penibil!

S-a scris despre lăcomie, despre prostie, despre minciună, despre trădare, despre o mulțime de lucruri. Dar nu a scris nimeni despre penibil! Iar dacă a făcut-o cineva, totuși, cu atât mai bine! Ce mod mai bun de a-ți începe o însemnare despre penibil, decât fiind tu însuți penibil!?

Am simțit nevoia să reflectez la penibil nu de mult, pe când eu însămi m-am găsit într-o atare situație. Mi-am pus atunci întrebări la care nu am știut răspunde. De genul, dacă ești deștept, trebuie să știi și când ești penibil, nu? Și atunci, dacă știi că ești într-o postură penibilă, de ce te complaci?

Chestia-i că, atunci când ai fost surprins de liftul oprit între etaje și nu poți fi scos de-acolo decât printr-o fantă pe jumătatea lungimii picioarelor tale, nu te mai gândești cum arăți din afară, până unde ți s-a ridicat fusta ori ce model de lenjerie porți în acea zi. Asta nu înseamnă că nu-ți pasă, ci că nu-ți stă capul la asta în acele momente.

Cam așa se întâmplă și cu penibilul. Probabil știi că din afară te vezi urât, dar dinăuntrul situației, tot ce contează este să-i supraviețuiești. Și asta se face prin motivații consistente. Oricât de penibilă ar fi o postură, dacă este egal scuzabilă, penibilitatea se retrage. Cu alte cuvinte, scopul demn, scuză mijloacele penibile!

O să mă mai gândesc la asta. Dar pot spune încă de pe-acum că, până la urmă, ceea ce contează în orice experiență penibilă din care te-ai extras este să nu te vâri la loc în același mod. Altfel, ești și penibil și nătâng.

joi, 11 aprilie 2013

Impulsuri electrice prin corp


Mergi mai departe. Și-n urmă sunt momentele când un simplu gând la celălalt îți descărca impulsuri electrice prin corp. Când, în orice cuvânt spus de el sau de ea, te așteptau sensuri gata să te tulbure. Adâncimi care-ți răspundeau. În spate sunt zilele când îți doreai să ajungi la fericirea pe care o conținea celălalt și să o iei, ca pe o viață dintr-un joc pe computer. 

Cum să nu te uiți în urmă?! Trecutul e Bing Bang-ul, locul de unde începe totul.
Te uiți în urmă, deci. Dar tot de-acolo, de sub un gârlici al iluziei, îți rânjește minciuna. Te așteptase în miezul încrederii tale în omul drag, uneori nejustificate de mare lucru.

La început simți doar mirosul acela, de adevăr în descompunere. Apoi încep semne din toate părțile ființei tale, închircite de teamă, ca un copil cu genunchii la gură. Din nimicuri îți cresc sub pași trepte spre sfârșitul în care refuzi să crezi. Carevasăzică așa stau lucrurile. Inima ta suferă ca un câine la moartea stăpânului.

Pentru femei e și mai greu, tortura lor este timpurie. Căci nu există pe lume detector de minciuni mai performant decât intuiția femeii îndrăgostite… Acolo în întunericul lucrurilor de neconceput, în care bătăile inimii ei cad ca ghiulele pe un teren de antrenament, inexprimatul își găsește cuvintele și începe să-i vorbească! Nu te poți ascunde de adevăr! Că-ți convine sau nu, până la urmă îl afli sau te află. Chiar dacă adevărul cu care te-alegi e despre minciuna celuilalt. 

Din fericire, mergi mai departe, abandonând, undeva pe drum, balastul dezamăgirii. Oricum, pe ruinele unui fost castel de nisip, zădărnicia va ridica altul. Mai mândru și mai nerezonabil. Și-n urmă vor rămâne alte momente când un simplu gând la celălalt îți descărca impulsuri electrice prin corp.