joi, 18 aprilie 2013

Ce nu sufăr atunci când sufăr

Suferința, despre care Steinhardt spunea că e proteică la infinit, luându-ne mereu prin surprindere, nedându-ne răgaz să învățăm ceva din ea, mie mi-a predat multe. Întâi de toate am aflat despre diferențele dintre mine și ceilalți. Mi-a arătat că, așa cum, la supărare, unul nu poate pune nimic în gură, iar altul devine bulimic, tot astfel, unii avem nevoie de oameni în jurul nostru când suferim, alții, dimpotrivă, îi respingem.

Eu una am nevoie să îmi gestionez drama în singurătate și-mi creează un disconfort teribil să vină cineva, oricine, spre mine. Nu-mi fac ușor batistă din umărul nimănui și nici plânsul altora de mila mea nu mă vindecă. Încurajările celorlalți sunt, în cazul meu, la fel de salutare ca niște trompete în urechea unui somnambul.

Tot ce năzuiesc atunci când sufăr este să mă duc undeva, departe, unde ”normalitatea” lumii nu mai răzbate până la mine. Unde nu-s îndreptățiți la viața mea nici părinții, nici frații, nici străinii prietenoși.

Rezerva asta a mea în fața bunelor oficii ale umanității îmi vine din conștiința imposibilității omului de a izola faptul divers de conținutul dramei altuia. Cred că nu avem capacitatea de a simți fără o curiozitate detașată marginile abisului celuilalt. Și atunci, dacă nu ne doare la fel, cum o să cred că vom putea geme la fel și în același timp? 

Sunt ferm convinsă că suferința altuia comportă empatii superioare,  pe care individul nu le deține. Doar se încăpățânează să afirme contrariul, în numele unei solidarități de bonton, care ar presupune că rezonăm. 

2 comentarii:

Marian S spunea...

Ei, hai, nici chiar aşa!!!
E prea devreme pentru mănăstire.

innuenda spunea...

Ei, hai,Mariane, nu le lua și tu pe toate așa în tragic. Era o licență poetică, nu un bilet de ”adio, lume!”:))