sâmbătă, 20 aprilie 2013

Pile la Dumnezeu

Hotărât lucru, viața își are alegoriile ei. Te trezești, la un moment dat, că știi ce gândește, ce visează și ce simte un străin, dar despre oamenii cei mai apropiați nu ai găsit timp să afli nimic. Înțelegi, totuși, că te iubesc. Iar asta nu e puțin lucru. Iubirea-i fertilă și când va fi să vină vremea, acest grăunte din ei va crește în tine o întreagă pădure. Așteaptă numai și-ai să vezi!

Uite, tatăl meu; e de ajuns să mă gândesc la chipul lui bonom și zeci de piese sar din copilărie, din adolescență ori din ani cu urme mai proaspete, prinzându-se singure într-un puzzle cât lumea. Cât lumea mea, de când știu de el.

Dintotdeauna tata și-a urcat pe umeri, ca pe nimica, poverile noastre. A făcut-o cu drag și cu inima ușoară, luând orice greutate a vieții în râs. A fost mereu acel uriaș cu suflet blând, tata. Un Joshua. Nu-i de mirare că am crescut percepându-l drept supraom. Solid, stabil, un fel de stâncă pe care eu, sora mea și mama– caprele lui negre- eram mereu acasă. Au fost, nu-i vorbă, momente când stânca a lăsat câțiva bolovani din ea să alunece la vale, dar dincolo de sperietură, totul a rămas ca mai nainte. De atunci îi tot spunem lui tata că are pile la Dumnezeu. Nu oricine scapă teafăr după un accident vascular major.

Tata a făcut-o! Așa cum, de-a lungul timpului, a făcut o mulțime de alte lucruri care ne-au dat de iubit. Unul dintre ele, întâmplat hăt demult, pe când erau -vorba ceea- lupul cățel și bunicul băiețel, m-a făcut să conștientizez spiritul de sacrificiu înmagazinat într-o inimă de părinte...

Am 17 ani și jumătate. E iarnă. Sunt în gara din Iași. Alerg, în jeanși și geacă de fâș, pe lângă trenul de Galați care s-a pus în mișcare și ia tot mai mult viteză. La nici un pas în spatele meu, aleargă tata, nădușit tot pe sub alendelonul de culoarea cernelii stropite cu pic. Cu două bagaje burdușite într-o mână și ultimile puteri în cealaltă, tata își jură, pesemne, că atâta cât o trăi el, copilul lui nu va pierde niciun tren și mă împinge opintit, pe scara acceleratului.

Dumnezeu știe dacă a fost o decizie bună, fiindcă acum sunt în poziția înclinat-spre-înafară, într-un echilibru frate cu instabilitatea. ”Prinde-o dom’le, nu sta așa!” mai apuc să-l aud pe tata strigând disperat spre călătorul aflat în dreptul ușii deschise a vagonului. Omul mă prinde. Picioarele și o mână-fără-bilet-ori-bagaj mi-s deja în tren, iar mâna cealaltă, trunchiul și capul căută deznădăjduite către părintele rămas jos.

Mă simt dramatică și grațioasă, ca o balerină, dar n-apuc să mă afirm, că mi-o ia înainte tata, săracu’, dându-se -fără voie, vezi bine! pe gheața peronului. Asist neputiincioasă cum se duce sanie, cu bagaje cu tot, gata-gata să intre prin alunecare sub tren. Mă holbez la el și, în timp ce trenul se îndepărtează, îl văd tot mai mic, tot mai pierit, până nu mai am decât total nepotrivita lui expresie, de om fericit, întipărită în minte.

Rămân perplexă! N-am nici cea mai vagă idee ce ar trebui să fac în situația în care mă aflu. Sunt o adolescentă cocoloșită, o copilă care nu a mers niciodată singură cu trenul și care s-a trezit, din senin, într-un accelerat în mers, fără tată, fără bilet, bani, bagaj ori putința de a coborî. Spre norocul meu, domnul din ușă trage semnalul de alarmă și trenul se oprește, intermediind cu scrâșnet de roți, reuniunea fericită dintre tată și fiică. The end.

”Nu-i mare lucru”, veți zice poate! ”Scene identice se întâmplă cu sutele, cu miile în gările lumii”. Nu vă contrazic. Spun doar că mie una momentul mi-a marcat primul seism emoțional important. Atunci am simțit întâia dată cum e să nu contezi decât tu pentru un om care te iubește mai presus de sine. Atât de mult, încât ar primi oricând, fericit, să fie el prețul plătit pentru ca tu să fii pus la adăpost.

Am înțeles, cu acea ocazie, că dragostea unui părinte față de copilul său se întinde până la cer și-napoi. Slavă Domnului că lecția mea despre iubire nu s-a născut dintr-un fapt tragic, așa cum s-ar fi putut întâmpla, dacă tata n-ar fi avut, cum vă spuneam, pile la Dumnezeu.

8 comentarii:

Monica spunea...

Am transpirat citind, of, Doamne, să-mi iasă inima din piept!Ce frumos povestești și ce emoționant!

innuenda spunea...

Mulțumesc, Monica. Mi-a rămas întipărit în minte momentul acela și expresia de pe fața tatălui meu, în totală neconcordanță cu el.

Mircea Popescu spunea...

:) http://xxl.weblog.ro/?p=377637#axzz2RBJAPhRo

innuenda spunea...

Te încăpățânezi tu cu weblogul ăla...dar de fapt s-a perimat. Mută-te-n casă nouă! (Am scris 3 cuvinte la tine și când am dat enter mi-a zis că...504 error wrong gateway sau cam așa ceva...e total ”uninviting” locul...și codul ăla, să-l tot bagi la fiecare comentariu e enervant)

motanes spunea...

Nimic deosebit. Încă o postare senzaţională. Aşa e de când am cunoscut-o pe Innuenda. Aşa scrie ea. Şi eu ca prostul, mă minunez într-una. N-am mai trecut de ceva vreme pe aici. Şi mă minunez la fel ca acum patru ani, să zicem...
La mulţi ani!

innuenda spunea...

Mulțumesc pentru aprecieri. Întotdeauna ai fost sensibil la postările mele despre părinți. :)

În altă ordine de idei, prezența ta aici îmi amintește de vremurile bune...Poate te-ntorci și tu către confesiuni făcute blogului. Știu sigur vreo câteva persoane care s-ar bucura.

Mircea Popescu spunea...

M-am mutat mai spre centru :)), dar mi-au ramas sechestrate niste bagaje la care nu ma indur sa renunt. Mde, meteahna din vremurile trecute :)

innuenda spunea...

Păi nu renunța, ia-le cu tine, Mircea!:)