luni, 13 mai 2013

Despre politețea adevărului

Suntem politicoși! Trăim în societatea minciunilor zen, levitând la altitudini de croazieră unde se spune ce nu gândești și se ascunde ce ai vrea să spui. Propriile mele minciuni le recunosc în gura celorlalți, atunci când mi le adresează. Și-n mod paradoxal, asta nu mă oprește să le cred. Fiindcă-mi convin.

Ne-am deprins într-atâta cu minciuna, încât i-am asociat trăsături menite să-i atragă simpatia. Minciunile au devenit nevinovate, inofensive, necesare și asta socotim noi că ne îndreaptă spatele și ne absolvă de oprobriu. Refuzăm să fim mincinoși patologici!

Bine că acceptăm să fim, în schimb, niște mincinoși previzibili! Mă amuz de fiecare dată când, la binecunoscutul ”Cât îmi dai?” – jalnică tergiversare a răspunsului la o întrebare privind vârsta- oamenii aruncă o cifră prezumat mai mică decât vârsta persoanei chestionate. Practic, pe asta și mizează cel întrebat. Se va minți cu gura noastră care va rosti, plicticoasă, o cifră convenabilă.

Suntem niște mincinoși care am inventat politețea sfruntată. Sinceritatea e tot mai des a nebunilor, grobienilor ori bufonilor. Sau a copiilor. În gura oricui altcuiva, un adevăr gol-goluț devine un act necuviincios. În sensul în care merg lucrurile, nu m-ar mira ca adevărul să rămână un fel de ritual al descărcărilor definitive precum despărțirea, spovedania ori patul de moarte.

4 comentarii:

Marian S spunea...

Doo` vorbe SĂŢ-I mai spun:
1. Urmărindu-i pe unii dintre semenii noştri am impresia, câteodată, că imaginea marmotei care înveleşte ciocolata în staniol trebuie desemnată emblema adevărului şi sincerităţii;
2. Fac uneori un joc diabolic, atunci când mă enervează cineva foarte tare. Îi spun ceva care îl determină să-mi adreseze următoarea replică:
- Adică mă faci tu pe mine prost?
- Nu, nu te fac, vine răspunsul meu. Apoi, după cele 2 secunde de uluială, adaug ``bomba``:
- N-am cum să te mai fac eu, doar îţi spun că eşti.
Era să iau şi bătaie pe chestia asta, dar nu-mi trece.

cabinet stomatologie spunea...

exact asta cred si eu

Anonim spunea...

Mi se pare unul din cele mai izbutite articole din ultimii doi ani, pacat ca ai putini comentatori...presimt ca sunt al doilea.
Si pe mine m-ar gadila poate si probabil daca mi-ar da cineva o varsta mai "subtire" decat cea pe care o am. Si asta cu atat mai mult cu cat plusez la ani. Pe de-o parte. Pe de cealalta nu ma deranjeaza ca arat ceea ce am sau ceea ce sunt. Ar trebui sa fiu chiar mandru. In definitiv am varsta pe care o simt

DoDu

innuenda spunea...

@Mariane, marmota aia este deja emblema adevărului, a adevărului sfruntat! :))

@Cabinetule :)), deci suntem pe aceeași lungime de undă!

@Dodule, mă bucur că ți-a plăcut. În rest, treaba cu numărul comentatorilor are 3 cauze: 1. blogurile au pierdut teren de când cu Facebookul; 2. nici eu nu am publicat ritmic în blog, așa cum o făceam odinioară; 3. devin tot mai antipatică, pe zi ce trece!:)))))