luni, 21 octombrie 2013

Oamenii care se plâng tot timpul


Oamenii care se plâng tot timpul nu sunt deloc amuzanți. Nu că n-am compasiune pentru problemele altora, dar mi se pare total neconstructiv să te tot văicărești. ”Fii demn, omule, ce Dumnezeu!”- îmi vine să le zic. ”Când vei înțelege că nu există pe lume loc unde să plângi fără să se bucure careva în sinea lui, îți vei da seama ce mică e lumea!”

Dar nu le-o spun. Pentru că nu ar conta. Oamenii de tipul ăsta respiră cu plămânii celor care oftează pentru ei. În mod paradoxal, ceea ce caută acești plângăcioși este nu mila ta, ci admirația. Ei nu ți se deschid pentru înțelegere, ci pentru idolatrie. O fac spre a-și prinde -perfectă- deasupra capului, aura de sfinți care pătimesc.

Suferințele lor vin mereu din același loc: nedreptatea. Se simt persecutați de viață. Ratați pentru că nu au o carieră. Nefericiți că nu au trăit o mare iubire. În fața lor înțelegi iarăși și iarăși că, în loc să ne bucurăm de fiecare zi, consumăm o grămadă de timp și de energie proiectând fleacuri supradimensionate.

Uite, de pildă, cariera. De ce ne trebuie carieră și nu doar un loc de muncă?! Ne-am construit această falsă nevoie, făcând ca sintagma ”simplu angajat” să se simtă prost în propria conotație. Normalitatea a devenit peiorativă. Ar trebui să renunțăm la vanitate, e doar un balon de săpun.

Apoi căutarea Marii Iubiri. Ne credem toți îndreptățiți la iubire, dar unii chiar nu merităm să fim iubiți. Suntem urâcioși, criticiști, parșivi... Dragostea este pentru sufletele emotive, stângace și blânde. Dar cu trăiri impetuoase.

”Am vocația nefericirii!” mi-a spus cândva o prietenă, sătulă să-mi tot povestească la nesfârșit cum o dă în bară. ”Parcă aleg oamenii și situațiile după potențialul lor de a mă face să mă simt mizerabil”. Mi s-a părut plauzibil în contextul acela, dar mai târziu m-am răzgândit. Nefericirea nu poate fi o vocație. Doar se adună în suflete, precum praful, într-o casă părăsită.

4 comentarii:

Camelia spunea...

Nu ştiu dacă prietena ta are "vocaţia nefericirii" sau dacă nu mai degrabă o atrag lucrurile care nu au putinţa să se împlinească sau să dăinuie.

innuenda spunea...

:)Mai bine așa, Camelia, mai bine cu chip de visător incurabil, decât să fii fața ”ochilor hâzi, acei din care au murit toate poveştile”- cum frumos ai spus-o tu dincolo, la tine pe blog.

Marian S spunea...

”Când vei înțelege că nu există pe lume loc unde să plângi fără să se bucure careva în sinea lui, îți vei da seama ce mică e lumea!”

Mare dreptate ai. Dar există, din păcate, şi ceva în oglindă:

”Când vei înțelege că nu există pe lume loc unde să râzi fără să te urască (,) careva în sinea lui, îți vei da seama ce mică e lumea!”

innuenda spunea...

Mariane, e drept, nici bucuriile noastre nu-i bucură sincer decât pe ai noștri. Asta e, omul se naște și moare singur, orice am crede/spera între timp.