joi, 28 martie 2013

Chitară rece

Când abia începusei să-mi cauți muzica
Erai un fel de Peter Pan
Aveai aripi cromate prinse-n spate
Și fular din mușchi verde la gât. 
Erai ușor ca o notă de flaut când te aplecai peste mintea mea
Și mă serveai închipuirii întinsă pe-o octavă.
Când ai început să-mi cânți muzica
Inima-mi ținea tacturi necunoscute
Deasupra cuvintelor tale se ridicau aburi ca-n pădurile neumblate
De la ecuator
Și toate sensurile-mi dispăreau 
Ca să reapară-n preajma ta, iluzionate.
Eu alchimistă, tu fizician, ar fi putut ieși o cadență nouă 
După cum se transformau logica, posibilul, întâmplarea 
În emoții proscrise. 
Am stat o vreme  turcește, intonând nimicuri, eu și cu tine,
Apoi o coardă, sensibilă, s-a rupt
Exact pe când dragostea se înălțase un pic pe vârfuri ca să ne ajungă.

luni, 25 martie 2013

Mă iubește tata mare


Am o prietenă veche, pasionată de istorie, care atunci când bem cafea la ibric, obișnuiește să mă pună să-mi întorc ceașca. Pe vremuri eram chiar credul interesată de subiect. Azi este mai degrabă un obicei anacronic păstrat prin legea nesfârșitelor repetiții. Cam așa cum se întâmplă celor care se lasă târziu de fumat și care, după douăzeci de ani trăiți cu gestica fumătorului, vor scruma –măcar o dată- un pix pe care, inconștient, îl vor fi ținut în mână ca pe-o țigară...

Dar să mă întorc la cafea și să recunosc: am o plăcere vinovată în ritualul ăsta al nostru, zic. Și cum să nu am, când ceașca-mi vorbește pe sufletul meu de fată, despre cum toți bărbații mă iubesc și cum, de la sine-nțeles, toate femeile mă invidiază, cum vin banii la mine cu șlepurile în porturi și cadourile în containere de marfă, cum mă așteaptă drumuri lungi, exotice, cum mă urmăresc din umbra trecutului ochi de bărbați care nu au reușit să mă uite și cum minunate aventuri, nemaiavute, stau gata să mi se-ntâmple...?

Numai că, de la o vreme, ceva se încăpățânează să-mi tulbure huzureala croazierei ăsteia în care am pornit îmbarcată pe un vas smălțuit. Când se retrage din ceașcă valul înspumat de cafea, pe plaja de zaț rămân întipărite urmele a tot felul de tătăiți înamorați de mine. Care cu pălărie cum se purta în perioada interbelică, vezi bine, care cu părul alb, ori aproape alb și cu doi colți la frunte, precum Cuza, care grizonat, care cu barbă căruntă, care cu...

...”Femeie, îi zic, mai ieși și tu din casă, că-mi lipești de pereții ceștii -cu mintea aia a ta, îmbuibată de romane istorice- numai voievozi!” Prietena mea râde cu poftă atunci, pândind momentul când o să-i spun, ca de obicei: ”nu râde, citește-nainte!”. Și când ea va citi înainte, cu dublă voluptate acum, cum mă iubește pe mine alde tata mare.

Într-un final, sfârșesc prin a mă amuza și eu, consolându-mă cu gândul că tătăiță e nimeni altul decât junele prim care-mi popula ceașca acum o sută de cafele, doar că a îmbătrânit, sărmanul, tot așteptându-mă pe vechiul țărm de zaț, în timp ce eu îmi făceam mendrele à l'italienne cu noul espressor!

vineri, 22 martie 2013



Unele melodii au darul ăsta de a-ți redeschide toate ușile păstrate încuiate.





miercuri, 20 martie 2013

Ai putea...

Spune-mi despre toate ale tale

Vreau să știu unde-ți așezi capul când grijile te copleșesc

Unde îți stau papucii de casă, lângă pat, pe hol,

Vreau să știu mai ales dacă ți se mai întâmplă să dai cafeaua în foc

Ori dacă îți place să lenevești în pat, după ce sună ceasul,

Sunt atâtea de aflat despre tine

Iar eu vreau să știu fiecare lucru de nimic

Fiindcă, vezi tu,

Între oameni, mai ales lucrurile cele mai mici contează.

Nu o să te întreb pe tine toate astea, desigur,

Dar ceva îmi va spune.

După cum îți vei ține mâinile într-o zi

Ori după culoarea cămășii

Voi afla mai mult decât te-ai fi gândit tu vreodată să exprimi

Vei râde când îți voi arăta

Harta mea

Din gesturi și lucruri banale

Care duc la tine-cel-de-nedezvăluit.

Eu voi face aproape o demonstrație științifică acolo

Iar tu te vei amuza

Pe jumătate cucerit de zelul meu

Pe jumătate speriat

Pentru că nu vei ști dacă nu cumva interesul pe care ți-l port

Nu e un pitic încălțat cu pantofii tăi ori, dimpotrivă,

Un uriaș îmbrăcat cu rochia mea

Vei fi întrucâtva nehotărât dacă să te gândești și mai mult la mine

Sau să fugi spre uitare...

Ce copii sunt oamenii câteodată

Când totul e atât de simplu

Și tu ai putea doar să mă-ntrebi ce să crezi

Iar eu ți-aș spune.

Nimic.

marți, 19 martie 2013

Agapă...


Te-ntâlnești cu ei peste ani și-s înfrânți

Sau exagerați

Privirea lor ca un tiv descusut își caută poziții avantajoase

Și asta îți cască o curiozitate cât un hău

Câte unii îndrăznesc să schimbe subiectul

Aducând vorba de copii, de colegi.

Hei, le strigi în gând, știm cu toții de ce ne aflăm aici

Să terminăm odată!

Avem cu noi tot ce ne trebuie

Traforul, șublere, obosite tipare sociale

Atâtea instrumente de precizie

Cu care să măsurăm fiecare ratarea celuilalt

Știm dinainte cum va fi

Anticipația ne excită deja adrenalina de prădător

Ne ies ghearele și colții direct din minte

Vom sfâșia aparențele, conveniențele, sensibilități

E drept...valoarea, nu prețul lucrurilor ar trebui să ne coste

Nu ne putem, însă, abține să nu socotim

Cu cât ești mai bătrân, mai urât, mai nefericit decât noi.

Și ai face bine dacă te-ai teme

După socoteala noastră ieși mereu falit!

Dar nu-i nimic, uite, a sărit deja dopul la șampanie

Să ne-mpăcăm, prietene vechi,

Să ne-mpăcăm!