joi, 25 aprilie 2013

Lucrurile care au putut fi și n-au fost

Venerez trecutul în forma lui statică, reconfortantă, de aducere aminte. În mod ideal, trecutul n-ar trebui să se bage-n trebuințele mele actuale. Nu am nevoie de convulsiile readucerii lui ”ce-a fost” ori ale lui ”ce-ar fi fost dacă”, în prezent. Ar reedita așteptările cuiva care nu mai există. Eu de-atunci. Or, trecutul nu poate fi actualizat, așa cum un film mut nu poate deveni vorbit. Dacă avea ceva de zis, trebuia s-o facă pe când îi venise vremea sau să tacă pentru totdeauna.

De vină sunt eu pentru orice nu s-a reînnodat. Am prostul obicei să cred total într-un om, într-o idee, iar apoi să le sancționez pentru dezamăgirea produsă pretenției mele nerealiste. Meteahna îmi vine de hăt departe, de dincolo de educația primită. Aș zice că de la Dumnezeu, dar cum nu bat până acolo m-aș hazarda cu răspunsul ăsta, aș improviza.

Cert este că orice mă decepționează primește pedeapsa îndepărtării mele definitive. Totul pleacă din moalele ființei. De acolo își decupează existența mai întâi. Nu din mintea mea, ci din proiecția ei boreală. E ca și cum fiecare derapaj, orice nesincronizare ar fi marcate cu câte-o împunsătură într-o foaie de hârtie și așa, gaură după gaură, s-ar contura un tipar ce nu mai are nevoie decât de mâna care să-l desprindă. Apoi se închid și ușile convivialității și devine oficial că nu mai aștept nimic.

Trecutul meu e golit de orice dinamism. Chiar dacă mă bântuie uneori spectrele lucrurilor care au putut fi și n-au fost. La fel și cu oamenii de ieri. Azi nu pot spune decât atât: au existat câțiva inși care m-au însoțit o vreme, preț de multe nimicuri spuse cu voce tare și vreo câteva remarci importante spuse în gând. În rest, zădărnicie.

sâmbătă, 20 aprilie 2013

Pile la Dumnezeu

Hotărât lucru, viața își are alegoriile ei. Te trezești, la un moment dat, că știi ce gândește, ce visează și ce simte un străin, dar despre oamenii cei mai apropiați nu ai găsit timp să afli nimic. Înțelegi, totuși, că te iubesc. Iar asta nu e puțin lucru. Iubirea-i fertilă și când va fi să vină vremea, acest grăunte din ei va crește în tine o întreagă pădure. Așteaptă numai și-ai să vezi!

Uite, tatăl meu; e de ajuns să mă gândesc la chipul lui bonom și zeci de piese sar din copilărie, din adolescență ori din ani cu urme mai proaspete, prinzându-se singure într-un puzzle cât lumea. Cât lumea mea, de când știu de el.

Dintotdeauna tata și-a urcat pe umeri, ca pe nimica, poverile noastre. A făcut-o cu drag și cu inima ușoară, luând orice greutate a vieții în râs. A fost mereu acel uriaș cu suflet blând, tata. Un Joshua. Nu-i de mirare că am crescut percepându-l drept supraom. Solid, stabil, un fel de stâncă pe care eu, sora mea și mama– caprele lui negre- eram mereu acasă. Au fost, nu-i vorbă, momente când stânca a lăsat câțiva bolovani din ea să alunece la vale, dar dincolo de sperietură, totul a rămas ca mai nainte. De atunci îi tot spunem lui tata că are pile la Dumnezeu. Nu oricine scapă teafăr după un accident vascular major.

Tata a făcut-o! Așa cum, de-a lungul timpului, a făcut o mulțime de alte lucruri care ne-au dat de iubit. Unul dintre ele, întâmplat hăt demult, pe când erau -vorba ceea- lupul cățel și bunicul băiețel, m-a făcut să conștientizez spiritul de sacrificiu înmagazinat într-o inimă de părinte...

Am 17 ani și jumătate. E iarnă. Sunt în gara din Iași. Alerg, în jeanși și geacă de fâș, pe lângă trenul de Galați care s-a pus în mișcare și ia tot mai mult viteză. La nici un pas în spatele meu, aleargă tata, nădușit tot pe sub alendelonul de culoarea cernelii stropite cu pic. Cu două bagaje burdușite într-o mână și ultimile puteri în cealaltă, tata își jură, pesemne, că atâta cât o trăi el, copilul lui nu va pierde niciun tren și mă împinge opintit, pe scara acceleratului.

Dumnezeu știe dacă a fost o decizie bună, fiindcă acum sunt în poziția înclinat-spre-înafară, într-un echilibru frate cu instabilitatea. ”Prinde-o dom’le, nu sta așa!” mai apuc să-l aud pe tata strigând disperat spre călătorul aflat în dreptul ușii deschise a vagonului. Omul mă prinde. Picioarele și o mână-fără-bilet-ori-bagaj mi-s deja în tren, iar mâna cealaltă, trunchiul și capul căută deznădăjduite către părintele rămas jos.

Mă simt dramatică și grațioasă, ca o balerină, dar n-apuc să mă afirm, că mi-o ia înainte tata, săracu’, dându-se -fără voie, vezi bine! pe gheața peronului. Asist neputiincioasă cum se duce sanie, cu bagaje cu tot, gata-gata să intre prin alunecare sub tren. Mă holbez la el și, în timp ce trenul se îndepărtează, îl văd tot mai mic, tot mai pierit, până nu mai am decât total nepotrivita lui expresie, de om fericit, întipărită în minte.

Rămân perplexă! N-am nici cea mai vagă idee ce ar trebui să fac în situația în care mă aflu. Sunt o adolescentă cocoloșită, o copilă care nu a mers niciodată singură cu trenul și care s-a trezit, din senin, într-un accelerat în mers, fără tată, fără bilet, bani, bagaj ori putința de a coborî. Spre norocul meu, domnul din ușă trage semnalul de alarmă și trenul se oprește, intermediind cu scrâșnet de roți, reuniunea fericită dintre tată și fiică. The end.

”Nu-i mare lucru”, veți zice poate! ”Scene identice se întâmplă cu sutele, cu miile în gările lumii”. Nu vă contrazic. Spun doar că mie una momentul mi-a marcat primul seism emoțional important. Atunci am simțit întâia dată cum e să nu contezi decât tu pentru un om care te iubește mai presus de sine. Atât de mult, încât ar primi oricând, fericit, să fie el prețul plătit pentru ca tu să fii pus la adăpost.

Am înțeles, cu acea ocazie, că dragostea unui părinte față de copilul său se întinde până la cer și-napoi. Slavă Domnului că lecția mea despre iubire nu s-a născut dintr-un fapt tragic, așa cum s-ar fi putut întâmpla, dacă tata n-ar fi avut, cum vă spuneam, pile la Dumnezeu.

joi, 18 aprilie 2013

Ce nu sufăr atunci când sufăr

Suferința, despre care Steinhardt spunea că e proteică la infinit, luându-ne mereu prin surprindere, nedându-ne răgaz să învățăm ceva din ea, mie mi-a predat multe. Întâi de toate am aflat despre diferențele dintre mine și ceilalți. Mi-a arătat că, așa cum, la supărare, unul nu poate pune nimic în gură, iar altul devine bulimic, tot astfel, unii avem nevoie de oameni în jurul nostru când suferim, alții, dimpotrivă, îi respingem.

Eu una am nevoie să îmi gestionez drama în singurătate și-mi creează un disconfort teribil să vină cineva, oricine, spre mine. Nu-mi fac ușor batistă din umărul nimănui și nici plânsul altora de mila mea nu mă vindecă. Încurajările celorlalți sunt, în cazul meu, la fel de salutare ca niște trompete în urechea unui somnambul.

Tot ce năzuiesc atunci când sufăr este să mă duc undeva, departe, unde ”normalitatea” lumii nu mai răzbate până la mine. Unde nu-s îndreptățiți la viața mea nici părinții, nici frații, nici străinii prietenoși.

Rezerva asta a mea în fața bunelor oficii ale umanității îmi vine din conștiința imposibilității omului de a izola faptul divers de conținutul dramei altuia. Cred că nu avem capacitatea de a simți fără o curiozitate detașată marginile abisului celuilalt. Și atunci, dacă nu ne doare la fel, cum o să cred că vom putea geme la fel și în același timp? 

Sunt ferm convinsă că suferința altuia comportă empatii superioare,  pe care individul nu le deține. Doar se încăpățânează să afirme contrariul, în numele unei solidarități de bonton, care ar presupune că rezonăm. 

luni, 15 aprilie 2013

Penibil!

S-a scris despre lăcomie, despre prostie, despre minciună, despre trădare, despre o mulțime de lucruri. Dar nu a scris nimeni despre penibil! Iar dacă a făcut-o cineva, totuși, cu atât mai bine! Ce mod mai bun de a-ți începe o însemnare despre penibil, decât fiind tu însuți penibil!?

Am simțit nevoia să reflectez la penibil nu de mult, pe când eu însămi m-am găsit într-o atare situație. Mi-am pus atunci întrebări la care nu am știut răspunde. De genul, dacă ești deștept, trebuie să știi și când ești penibil, nu? Și atunci, dacă știi că ești într-o postură penibilă, de ce te complaci?

Chestia-i că, atunci când ai fost surprins de liftul oprit între etaje și nu poți fi scos de-acolo decât printr-o fantă pe jumătatea lungimii picioarelor tale, nu te mai gândești cum arăți din afară, până unde ți s-a ridicat fusta ori ce model de lenjerie porți în acea zi. Asta nu înseamnă că nu-ți pasă, ci că nu-ți stă capul la asta în acele momente.

Cam așa se întâmplă și cu penibilul. Probabil știi că din afară te vezi urât, dar dinăuntrul situației, tot ce contează este să-i supraviețuiești. Și asta se face prin motivații consistente. Oricât de penibilă ar fi o postură, dacă este egal scuzabilă, penibilitatea se retrage. Cu alte cuvinte, scopul demn, scuză mijloacele penibile!

O să mă mai gândesc la asta. Dar pot spune încă de pe-acum că, până la urmă, ceea ce contează în orice experiență penibilă din care te-ai extras este să nu te vâri la loc în același mod. Altfel, ești și penibil și nătâng.

joi, 11 aprilie 2013

Impulsuri electrice prin corp


Mergi mai departe. Și-n urmă sunt momentele când un simplu gând la celălalt îți descărca impulsuri electrice prin corp. Când, în orice cuvânt spus de el sau de ea, te așteptau sensuri gata să te tulbure. Adâncimi care-ți răspundeau. În spate sunt zilele când îți doreai să ajungi la fericirea pe care o conținea celălalt și să o iei, ca pe o viață dintr-un joc pe computer. 

Cum să nu te uiți în urmă?! Trecutul e Bing Bang-ul, locul de unde începe totul.
Te uiți în urmă, deci. Dar tot de-acolo, de sub un gârlici al iluziei, îți rânjește minciuna. Te așteptase în miezul încrederii tale în omul drag, uneori nejustificate de mare lucru.

La început simți doar mirosul acela, de adevăr în descompunere. Apoi încep semne din toate părțile ființei tale, închircite de teamă, ca un copil cu genunchii la gură. Din nimicuri îți cresc sub pași trepte spre sfârșitul în care refuzi să crezi. Carevasăzică așa stau lucrurile. Inima ta suferă ca un câine la moartea stăpânului.

Pentru femei e și mai greu, tortura lor este timpurie. Căci nu există pe lume detector de minciuni mai performant decât intuiția femeii îndrăgostite… Acolo în întunericul lucrurilor de neconceput, în care bătăile inimii ei cad ca ghiulele pe un teren de antrenament, inexprimatul își găsește cuvintele și începe să-i vorbească! Nu te poți ascunde de adevăr! Că-ți convine sau nu, până la urmă îl afli sau te află. Chiar dacă adevărul cu care te-alegi e despre minciuna celuilalt. 

Din fericire, mergi mai departe, abandonând, undeva pe drum, balastul dezamăgirii. Oricum, pe ruinele unui fost castel de nisip, zădărnicia va ridica altul. Mai mândru și mai nerezonabil. Și-n urmă vor rămâne alte momente când un simplu gând la celălalt îți descărca impulsuri electrice prin corp.

marți, 9 aprilie 2013

Mă scuzați, sunt poetă!


Am încă sufletul de lapte

Prin mine poezia umblă în vârful picioarelor

Pesemne se teme să nu-mi deranjeze rostul

Face doar reverențe grijilor vieții, străinilor de tot felul, ție

Se simte uneori inadecvată

Ca o balerină umblând pe poante printre soldați ieșiți din tranșee.

Poezia asta, o timidă care se tot scuză pentru vini inexistente,

Diafană în ciuda clipei ce tencuiește totul în jur

E tot ce am în grijă.

Cuvintele ei

În care gândul trebuie să lovească doar ca-ntr-o coajă de ou

Sunt mai fragile ca zarea

Poezia asta sunt eu golită de matematica zilei de mâine

De lume, de tot.

luni, 8 aprilie 2013

Ich lieb dich nicht, du liebst mich nicht!


M-am întrebat adesea de ce, Dumnezeu, ne cramponăm în relații care nu merg. Și mă refer aici la cramponări de natură afectivă. Culmea e că o fac nu doar cei sentimentali, ci și cei mai cerebrali și mai orgolioși dintre noi.

Promptitudinea cu care ne îndepărtăm de oamenii care nu ne respectă, care nu ne plac, ușurința cu care, în restul timpului, întoarcem spatele situațiilor care nu ne avantajează își schimbă centrul de greutate când vine vorba de iubire. Să-l lași pe celălalt să plece cu o părere greșită despre tine devine atunci cel mai greu lucru din lume! Iar când cineva nu ne vrea, singura explicație pe care mintea noastră acceptă s-o metabolizeze e aceea că ”infamul” nu a apucat să ne vadă așa cum suntem.

E amuzant cum cred oamenii că stăpânesc devenirea a ceva, orice, de la sentiment la legile firii! De fapt, ne îmbătăm cu apa rece a unor criterii universale care pentru noi nu există. Nu avem bife realiste după care unul va fi sigur iubit și altul nu. Și, în mod cert, meritocrația iubirii nu vine cu garanții care țin de înfățișarea noastră întocmai dinaintea ochilor celuilalt.

Practic, nu putem să ne cunoaștem și să ajungem să ne iubim pentru că profunzimile unuia exced capacității de sondare a celuilalt. Sau că natura profundă a unuia, la care a adăugat familia, mediul în care a trăit, experiențele, diferă mutant de natura intimă a celuilalt.

Totul pe lumea asta ține de puterea de înțelegere. Teoriile, de la cele mai simple până la cele mai complicate, atârnă, în ultimă instanță, de cine le receptează. Pot eu să fiu o splendidă grădină zen, tu tot un nisip pieptănat cu o greblă vei vedea, dacă atât ți-e alonja înțelegerii.

 

miercuri, 3 aprilie 2013

Să fii eu nu-i ușor


De fapt e așa: dacă nu te iubești pe tine, nu-i poți iubi nici pe ceilalți. Te vei agăța doar de ei, cu toată deznădejdea pământului. Asta nu-i iubire. E doar singurătate îndesată cu oameni. Ai face bine să ieși din ea până nu se-astupă ieșirea cu de-alde-i-prea-târziu. Până nu te înghite, orgiacă, mulțimea de conjuncturi. Ai face bine să îți întinzi o mână, apoi cu cealaltă să te împingi ușor din spate, cât să te urnești. Apoi iar, până ajungi înapoi în vârf. Acolo de unde ai început să te dai peste cap, într-o zi în care lumea se vedea cu susul în jos.
Să fii eu nu-i ușor. Pune-te în locul meu, dacă ai curaj!