luni, 13 mai 2013

Despre politețea adevărului

Suntem politicoși! Trăim în societatea minciunilor zen, levitând la altitudini de croazieră unde se spune ce nu gândești și se ascunde ce ai vrea să spui. Propriile mele minciuni le recunosc în gura celorlalți, atunci când mi le adresează. Și-n mod paradoxal, asta nu mă oprește să le cred. Fiindcă-mi convin.

Ne-am deprins într-atâta cu minciuna, încât i-am asociat trăsături menite să-i atragă simpatia. Minciunile au devenit nevinovate, inofensive, necesare și asta socotim noi că ne îndreaptă spatele și ne absolvă de oprobriu. Refuzăm să fim mincinoși patologici!

Bine că acceptăm să fim, în schimb, niște mincinoși previzibili! Mă amuz de fiecare dată când, la binecunoscutul ”Cât îmi dai?” – jalnică tergiversare a răspunsului la o întrebare privind vârsta- oamenii aruncă o cifră prezumat mai mică decât vârsta persoanei chestionate. Practic, pe asta și mizează cel întrebat. Se va minți cu gura noastră care va rosti, plicticoasă, o cifră convenabilă.

Suntem niște mincinoși care am inventat politețea sfruntată. Sinceritatea e tot mai des a nebunilor, grobienilor ori bufonilor. Sau a copiilor. În gura oricui altcuiva, un adevăr gol-goluț devine un act necuviincios. În sensul în care merg lucrurile, nu m-ar mira ca adevărul să rămână un fel de ritual al descărcărilor definitive precum despărțirea, spovedania ori patul de moarte.