vineri, 14 iunie 2013

Nostalgie


Îi povesteam într-o seară lui Cristi că mi-am amintit-o pe mamaia mea de la țară. Mi-am amintit când venea la noi acasă, cum ședea ea cuminte, pe recamierul din camera părinților, cu mâinile împreunate în poală și baticul înnodat sub bărbie, ascultând muzică populară. Stătea nemișcată, cu ochii lăcrimoși, inundați de o fericire neasemuită, iar la finalul fiecărei melodii dădea din cap ca o cunoscătoare spunând: ”bravo ție, măi băiete/fată, frumos ai mai cântat!”

Eu eram copil pe atunci, dar încă e vie imaginea asta în mine. Știu că nu înțelegeam cum de poate să-i placă muzica populară. Mă roteam în jurul ei uitându-mă ca la o ciudățenie, dar una căreia, în mod misterios, nu vroiam să-i tulbur starea. Înțelegeam de pe atunci că în preajma sufletului trebuie să mergi în vârful picioarelor. Iar la oamenii simpli, plăcerile vin drept din suflet.

A trecut un torent de ani de atunci. Multe întâmplări din viața mea s-au șters de parcă n-ar fi fost. Și încă mă minunez cum de-mi rămân agățate de memorie tocmai acele momente care nu au legătură cu desfășurarea vreunei povești. Cum de încape în niște lucruri așa mărunte monumentalitatea amintirii.

Practic, supraviețuitorii sunt nu marile gesturi, ci niște fleacuri: un gust, un miros, o propoziție dintr-o viață de om. Două-trei scene, mai mult ca sigur nu cele mai importante, îți vor rămâne în minte până la sfârșit. Vor fi esența nostalgică a tot ce a însemnat pentru tine acel om sau acea perioadă din viață. 

Iar nostalgia despre asta este. Despre sentimente închise într-un glob de sticlă pe care-l întorci de câte ori ai chef să mai ningă o dată.