miercuri, 30 octombrie 2013

Cel puțin ea

Era prima lor vacanță fără părinți. Își îndesară în bagaj, de-a valma, cercei lungi până la gât, fuste asimetrice și mitene din dantelă, sandele cu toc cui, clame cu ștrasuri și bikini. Inima le bătea atât de tare la gândul că în sfârșit va fi o mare fără ore de culcare, încât și-o auzeau ca pe un solo de tobe. Zâmbeau, pe dinăuntru, gândului că vor sta cât mai multe nopți pe plajă ca să prindă răsăritul. Năstrușnice, se strecuraseră pe-acolo și ceva visuri cu iubiri mistuitoare, baie în mare noaptea și sărutări prelungi, cu îmbrățișări ude și focuri de tabără pe nisip. Avea să fie fericire în stare pură.  Fără supraveghere. Și chiar a fost.

Drumul până la mare îl făcură cu mașina unui prieten matur care le împuiase capul cu sfaturi: să nu intre-n vorbă cu necunoscuți, să nu stea toată ziua pe plajă, să nu plece nicăieri fără să îi spună unde. Ele nu-l auzeau decât ca pe un zgomot de fond, abia perceptibil din freamătul mării care li se izbea de timpane. Aveau libertatea de partea lor. În rest, nu mai conta nimic.

Fuseseră colege de liceu. Dar acum liceul se terminase iar ele credeau că asta însemna că se făcuseră mari. Ah, ce bine-i să fii mare, cât așteptaseră momentul ăsta! Viața lor de-abia de aici își începea aventurile! Odată ajunse la hotelul Terra, din Neptun, își aruncară valizele cât colo, și, frecându-și un ness cu apă rece, ieșiră în balcon să-l savureze adulmecând zarea. Jumătate de oră mai târziu, se amestecau deja cu turiștii prin stațiune, îmbrăcate cu ce aveau mai fistichiu prin bagaje. Cel puțin ea își amintea exact cum se îmbrăcase, pentru că în chiar acea seară întâlnise prima sa mare iubire.

Purta o fustă neagră și o bluză galben deschis, cu spatele gol care avea o literă chinezească, de mărimea unei palme, brodate cu mătase neagră pe un umăr. Pe deasupra își trăsese un fel de patrafir din tul negru cu buline, ca de voaletă, pe care-l încinsese cu o curea. Când o vedeai cu pantofi cu toc și codițe la ochi, trasate cu dermatograful, cu bănuții aurii ai cerceilor jucându-se de-a v-ați-ascunselea cu soarele de vară, părea mult mai matură sau, în orice caz, mult mai stăpână pe ea decât era. Pe sub toate acele tuluri de vampă, bătea, însă, cu sunet curat, inima unei adolescente ferită de părinți de relele vieții. Era un fluturaș la primul zbor. Un avion de hârtie. Era o fetiță.

Vacanța aceea, ca multe altele ce i-au urmat, a trecut prea repede. Dar gustul libertății și al aventurii avea să persiste în ele pentru totdeauna. Cel puțin ea învățase în acea vară că sentimentele sunt niște iele nebune care-ți cutreieră trupul și-ți dănțuiesc lumea, în picioarele goale. Iar despre sine aflase că e complet neajutorată când vine vorba de iubire. Complet dependentă de abisurile ei promițând Nirvane. De atunci se teme că e la cheremul tuturor emoțiilor care o vor.

What Difference A Day Makes- Dinah Washington


marți, 29 octombrie 2013

Despre creșterea și descreșterea iubirii

Erau toate acele gesturi mici care-i lipseau. Nu-i mai lua mâna ca să o țină sub mâna lui, pe schimbătorul de viteze, în timp ce conducea, ori ca să i-o încălzească, suflând în ea și băgându-i-o în buzunar în zilele geroase, când ea-și uita mănușile acasă. Nu mai găsea casa împodobită cu bilețele scurte de dragoste, când se trezea după ce el plecase. Nici micul dejun pregătit special pentru ea. De fapt, nici nu o mai învelea înainte de a pleca, privind-o cu dragoste și sărutând-o ca pe un copil -pe obraji- așa cum făcuse ani de-a rândul. 

”Iubirea născută din uzura altei iubiri e o nevoie imensă”, mi-a spus. ”Aproape ca nevoia de a exista Dumnezeu și viață de apoi.” Iar eu am știut atunci că ea se simțea ca o calibră întinsă pe-o praștie. Gata să o pornească, usturător, în direcția altcuiva. Oricui.

Până la sfârșitul serii nu m-am putut gândi la altceva. Mi-am dat seama că celebra declarație de dragoste : vreau să îmbătrânim împreună este construită în întregime din probabilități. Probabilitatea că vei apuca să îmbătrânești. Probabilitatea că ceea ce vrei acum vei vrea și mai târziu. Și aici mă refer foarte târziu. Cam-pe-când-ești-tras-pe-linie-moartă de târziu. (sigur, asta în cazul fericit în care treci de prima probabilitate).
Și atunci, dacă nu-ți pot promite decât azi ființa mea întreagă, dacă mâine e o altă zi cu promisiunea ei, de ce nu spunem doar: vreau să trăim clipa asta împreună și să fim fericiți?

”Iubirea este un experiment științific” mi-a mai spus. ”Așteptăm o legătură amoroasă, dar primim o relație binară. Nimic mai mult”.

02 What am i to you - Norah Jones

luni, 28 octombrie 2013

Cu empatie, a dumneavoastră, Innuenda

Dacă m-aș duce mâine la un interviu și aș fi întrebată care e cel mai mare defect al meu ar trebui să spun, fără să mint: empatia. Vedeți voi, empatia asta, care ar putea să sune a calitate în urechile unora, este, de fapt, o mare pacoste. Empaticii sunt precum peștișorii sanitari care limpezesc apele pentru toată lumea, dar o fac mâncându-le tuturor murdăria.

Uitați-vă la mine, prototipul perfect de proastă căreia-i pasă inclusiv de ăia care nu se sinchisesc de ea. Care se simte atât de vinovată că nu a răspuns unui telefon ce-a deranjat-o la șapte fără un sfert dimineața sau la unsprezece noaptea, încât ticluiește motive rezonabile pe care să le prezinte drept scuze. Am empatia cronică a celui care nu poate să spună NU nici măcar când știe că exact această slăbiciune i-o speculează oportunistul din față.

Nu știu dacă e ceva înnăscut sau ceva dobândit, dar un bizar altruism emoțional mă face să lucrez pentru binele tuturor și, adesea, în pofida propriului confort. Empatia asta a mea deschide mintea și sufletul altora ca pe-o conservă. Îmi arată ce-ar gândi, ce ar simți ei dacă aș spune ceva sau aș face cumva. Iar asta mă face să mă transpun în starea probabilă a celuilalt și să simt toate emoțiile lui.

Toate poveștile lumii trec prin mine și mă-mbracă, pe rând, în straiele fiecărui personaj. Sunt cine vine la mine. Îi vorbesc pe limba sa, îi reflect înfățișarea și-i întorc, precum un ecou, orice strigăt. Este singurul mod de a ajunge la ceilalți pe care-l cunosc. Așa îmbrățișez eu alteritatea: intuitiv, prin anticipație afectivă. Mă vâr în papucii altora cât încă-s calzi, iar asta mă face să le preiau mersul.

Lumea e contagioasă afectiv pentru cineva ca mine. Care crede că, dacă află ce e în sufletul lumii, toate hărțile ei i se vor așterne la picioare. Și totuși, uneori am impresia că trăiesc închisă într-un turn de afecte de unde o să mă arunc într-o bună zi în indiferență. Sau...cine știe, o să mă las salvată.

vineri, 25 octombrie 2013

Am încercat, totuși

Ceva nu mergea
În loc să ne-apropiem
Deveneam tot mai nepotriviți
Am încercat, totuși.
Ca să mă placi te lăsasem
Să-mi tragi gura în locul nasului
Să-mi împingi ochiul în mijlocul frunții
Să mă faci într-o ureche
Dar nu erai Picasso
Și-n loc de capodoperă
Toate lucrurile firești migrau către inimaginabil.
Ar fi trebuit să nu încerc, totuși.
Realitatea rămăsese pe partea ailaltă, ca o haină dezbrăcată în grabă
Și timpul se-nfășura pe noi ca pe mumii.

Nina Simone - Wild Is The Wind (Original)

joi, 24 octombrie 2013

Cum să recunoști un donjuan

Mă pricep la bărbații curvari. Nu glumesc! Știu dinaintea lor cum va fi. Nici nu e greu. Practic, trebuie să ghicesc o carte din două și am tot atâtea încercări.

În mod paradoxal, deși sunt atâtea tipologii feminine, donjuanii nu variază decât în forme care nu au legătură cu varietatea. Altfel, s-au blocat la ramificația primordială: Învinsul și Învingătorul. Două tăișuri ale unuia și aceluiași paloș: seducția.

Învinsul este un donjuan minuțios și calculat. Îți dă dovezi de bunătate nesfârșită, de blândețe, motive de admirație, apoi îți spune povestea lui tristă, despre o iubire imposibilă, un părinte autoritar, poate pierderea cuiva drag...Și așteaptă. Apelează astfel, subtil, la spiritul tău matern, accesându-ți nevoia de a alina, de a înțelege. Știe că fetele, când cresc, devin mame și, chiar dacă nu au copii, găsesc ele ceva de oblojit! Vede cum așteaptă ”mămoasa” înăuntrul oricărei femei -oricât de puternice- precum sculptura în blocul de piatră și-i croiește drum în afară. Joacă totul pe cartea nefericirii și, aproape de fiecare dată, câștigă: femeilor le plac dramele. Desigur, trebuie să-și fi dat și natura concursul cu o înfățișare cât de cât atrăgătoare, altfel orice strategie devine zadarnică!

În materie de femei, Cuceritorul nu are răbdarea Învinsului. El nu umblă la coarda ta sensibilă, ci la vanitate! Așteaptă-te să meargă pe prima mână și să joace la cacealma, spunându-ți de la primele întâlniri că ești unica femeie pentru care ar face orice și singura care-l refuză! Te provoacă printr-o biografie de învingător pe care și-a construit-o special pentru a te face să te simți importantă, diferită, cea mai. Calitatea lui principală e persistența. Te va măguli atâta insistentă atenție, iar dacă fugi, te vor bântui complimentele lui până te vor prinde cu garda jos și-i vei ceda.

Singura asemănare a celor doi este că declinul relației cu oricare dintre acești donjuani începe la scurt timp după asediu. Practic, după ce bifează. Așa că, dacă nu cumva ești în căutarea unei aventuri sau a unei suferințe prelungite, ai face bine să ocolești curvarii.
E valabil și pentru tine, da, tu, cea care citești zâmbind neîncrezătoare! Viața te aduce uneori în situații în care ai fi jurat că nu te vei afla niciodată și atunci orice poveste, orice argument sau detaliu al altuia poate fi colacul tău de salvare.

~ ARETHA FRANKLIN ~ Do Right Woman, Do Right Man ~

miercuri, 23 octombrie 2013

Iubirea cu termen de garanție

Am auzit de-atâtea ori inepția cu iubirea-durează-doar-doi-ani, încât nici măcar nu mă mai sinchiseam să pledez pentru contrariu. Axioma a căpătat legitimitate în inimile reci, superficiale ori nefericite și s-a extins ca o pecingine, scuzând științific alegerile proaste ori vagabondajul erotic. E mai simplu așa, ca-n bancul acela: ”Doctore, mie nu-mi ajunge doar soțul meu. –Luați-vă un amant! ”Mi-am luat, dar tot nu mi-a ajuns! –Mai luați-vă unul! ”Mi-am luat încă trei, dar tot nu sunt satisfăcută!” – Doamnă, dumneavoastră sunteți bolnavă! ”Dați-mi în scris, domnule doctor, că lumea zice că-s curvă!”

M-a îngrozit suficient faptul că propovăduiau teoria iubirii cu termen de garanție chiar psihologii. Probabil cei care nu au înțeles nimic din viață și care-și extrăgeau concluziile profesionale din alambicul propriei drame. Renumele unora dădea, însă, o patină de autoritate acelei nerozii. Nu a lipsit mult ca cercetători care nu au auzit de principiul ”să comparăm ce-i comparabil!”, să recunoască în simptomele iubirii boli mintale. Dacă nu i-am găsit o definiție universală, măcar s-o încadrăm undeva.

Dar cel mai mult m-au surprins femeile care creditează această aberație. Sunt de neînțeles! Pentru că, așa cum bine zicea o doamnă mai deșteaptă decât mine (Madame de Stael, pare-mi-se), dacă iubirea e doar un capitol din viața bărbaților, ea e, în schimb, intreaga istorie a vieții unei femei. 

Și atunci nu e în firea lucrurilor să lași feminitatea să-ți moară îmbrățișată de o simplă dorință de posedare care expiră în doi ani. M-aș fi așteptat mai curând la urmașe ale lui Platon, care să caute climaxul în intimitatea emoțională, nu în cea fizică, dar la femei care să spună ”dragostea durează doi ani”, niciodată!

luni, 21 octombrie 2013

Oamenii care se plâng tot timpul


Oamenii care se plâng tot timpul nu sunt deloc amuzanți. Nu că n-am compasiune pentru problemele altora, dar mi se pare total neconstructiv să te tot văicărești. ”Fii demn, omule, ce Dumnezeu!”- îmi vine să le zic. ”Când vei înțelege că nu există pe lume loc unde să plângi fără să se bucure careva în sinea lui, îți vei da seama ce mică e lumea!”

Dar nu le-o spun. Pentru că nu ar conta. Oamenii de tipul ăsta respiră cu plămânii celor care oftează pentru ei. În mod paradoxal, ceea ce caută acești plângăcioși este nu mila ta, ci admirația. Ei nu ți se deschid pentru înțelegere, ci pentru idolatrie. O fac spre a-și prinde -perfectă- deasupra capului, aura de sfinți care pătimesc.

Suferințele lor vin mereu din același loc: nedreptatea. Se simt persecutați de viață. Ratați pentru că nu au o carieră. Nefericiți că nu au trăit o mare iubire. În fața lor înțelegi iarăși și iarăși că, în loc să ne bucurăm de fiecare zi, consumăm o grămadă de timp și de energie proiectând fleacuri supradimensionate.

Uite, de pildă, cariera. De ce ne trebuie carieră și nu doar un loc de muncă?! Ne-am construit această falsă nevoie, făcând ca sintagma ”simplu angajat” să se simtă prost în propria conotație. Normalitatea a devenit peiorativă. Ar trebui să renunțăm la vanitate, e doar un balon de săpun.

Apoi căutarea Marii Iubiri. Ne credem toți îndreptățiți la iubire, dar unii chiar nu merităm să fim iubiți. Suntem urâcioși, criticiști, parșivi... Dragostea este pentru sufletele emotive, stângace și blânde. Dar cu trăiri impetuoase.

”Am vocația nefericirii!” mi-a spus cândva o prietenă, sătulă să-mi tot povestească la nesfârșit cum o dă în bară. ”Parcă aleg oamenii și situațiile după potențialul lor de a mă face să mă simt mizerabil”. Mi s-a părut plauzibil în contextul acela, dar mai târziu m-am răzgândit. Nefericirea nu poate fi o vocație. Doar se adună în suflete, precum praful, într-o casă părăsită.

Janis Joplin - A Woman Left Lonely

duminică, 20 octombrie 2013

Partea tristă a Facebookului

Actrițe care îmbătrânesc doar în viața reală, nu și în poze; ibovnice virtuale gata oricând; fata amorțită pe veșnica pagină cinci; bărbați trecuți ce o iau razna prin albumele unor copile, împroșcând like-uri libidinoase; femei nesigure, vanitoase, singure și nevoia lor disperată de atenție; complimente false, pentru toți urâții; liste nesfârșite de necunoscuți declarați prieteni; coadă mare -plină de oameni mici- la vedete; cuvinte celebre împrăștiate de anonimi; plagiatori ipocriți, omițând să menționeze autorul, dar punând ghilimelele ca pe-o pastilă de a doua zi luată-ntr-a treia; legea nescrisă a trocului cu like-uri; cauze umanitare ca un drog de întâlnire cu Dumnezeu; niște labagii ce cred că au cu tine o relație de lungă durată doar pentru că ți-au citit gândurile, ți-au ascultat muzica și s-au masturbat cu gândul la personalitatea ta; poze cu copii, căței, nunți și vacanțe pe care tu nu le ai...

Până la experiența Facebook, credeam că oamenii mari sunt suficient de copți la minte încât să nu aibă nevoie de prieteni imaginari.

vineri, 18 octombrie 2013

Tribunalul judecăților de valoare

Mi-e frică de toate lucrurile pe care nu le știu despre mine. De pildă, nu știu de ce sunt în stare într-o împrejurare în care nu m-am mai aflat. Până o voi fi întâlnit, voi avea impresia că mă cunosc, dar asta va fi valabil raportat numai la experiențe deja străbătute, nu-i așa ?

Cu atât mai mult nu ar trebui să ne pronunțăm categoric referitor la alții. Întâi că, fiind vorba de viața/sistemul de referințe/felul de a fi al altora, chestiunile lor, profunde sau superficiale, sunt ecuații imposibile pentru noi. De ce fac ce fac, de ce aleg pe cine aleg... Măsurăm cu propria noastră unitate de măsură, iar asta nu ni se potrivește perfect decât nouă. Și încă n-ar fi nimic, dacă acestei măsurători strâmbe nu i-ar urma și o etichetă nedreaptă. Iar apoi, o judecată incorectă a oricăror acțiuni viitoare ale acelei persoane.

Judecățile de valoare de asta nu-s bune. Că-s tratate ca imuabile. Orice concluzie ai fi tras în legătură cu un anumit subiect la un moment dat, ea se poate schimba, raportat la un moment ulterior. De aceea e bine să nu te grăbești cu vreo concluzie legat de-o persoană, atâta vreme cât e posibil să apară între voi un timp nou, T2, față de care T1 să inducă o ipoteză falsă.

Tribunalul judecăților de valoare este un divan ad hoc unde îi răstignim pe cei care nu sunt asemeni nouă și le hotărâm excluderea de la (re)cunoaștere.

marți, 15 octombrie 2013

Sunt predica de pe muntele lui Venus


V-am spus multe povești de când ne cunoaștem, dar povestea mea nu v-am spus-o niciodată. Nu v-am vorbit despre mine, cealaltă. Sunt predica de pe muntele lui Venus. Izvorâtoarea de plăceri subiective. Depărtarea de lume e canonul meu pentru îndrăzneala de a nu fi ca ceilalți.

Nici ca mine nu am fost de fiecare dată. Nu e ușor să te simți neavenit în propria-ți viață. A fost ca și cum ceva stătea să se întâmple mereu, dar nu se mai întâmpla. Pe undeva, era de așteptat.

Sunt o umanistă eșuată pe un țărm pe care omul, așa cum îl știam, pare să nu fi călcat. Știu că trebuie să supraviețuiesc și exact asta încerc să fac, îndesând în internet, ca-ntr-o sticlă- mesajele mele de departe. De tot mai departe.

Mă hrănesc cu ce-apuc, cu ce prind: idei, cuvinte, amintiri, emoții. Adorm și-n cântec de greieri, și în urlet de lupi. Trăiesc din natura mea. Doar pentru mine. Ceilalți au încetat de la o vreme să mă mai caute. Sau poate eu am acceptat că vine o zi când nu mai ai căutare. Cine știe!

Asta nu înseamnă că m-am resemnat, căci nu-mi e totuna. Încă aștept să disting din neguri vaporul, ca pe o pronie ancorată la orizont. Cineva găsește întotdeauna un mesaj adresat nimănui.

Sunt predica de pe muntele lui Venus. Ascultați-mă cu ochii închiși și buzele subiectiv întredeschise!

luni, 14 octombrie 2013

Ca pe tine

Am stat la masă cu îngerul meu păzitor.

Eu tăceam. El tăcea.

Eu îl priveam. El mă privea.

Am lăsat umerii în jos

Ce să-i fi spus, întrebat, cerut ?!

El știa toate lucrurile astea nerostite, neîntrebate, necerute

El putea tot ce nu-ndrăzneam eu.

Ca să rup cumva placenta liniștii, l-am întrebat, totuși, cum îl cheamă

”Ca pe tine”, mi-a spus. ”Ca pe tine”.

marți, 8 octombrie 2013

O să vă vorbesc

Despre tristețe. Despre zilele alea când te trezești ochi în ochi cu golul din tine. Când stai seara cu televizorul dat pe ”mute” doar ca să poți auzi dacă mai răzbate ceva din tine în afară. Zile când viața ta pare atât de nesatisfăcătoare că orice gând la viitor te dezarmează.

Mi-e rău în zilele acelea pe dinăuntru. De mine însămi, ca de-un blestem. Ceva ca o greutate imensă mă trage-n adâncurile neputinței. Toate frânele mele sunt trase atunci. Teama mea de ridicol, angoasele mele, tot ce am vrut și nu s-a putut, tot ce am fost și nu mai sunt, tot ce am și nu pot pierde.

Sunt construită să par că pot, dar sunt un Boeing a cărui elice se-ncurcă-ntr-o pasăre. Nicicând o aparență nu a fost mai înșelătoare.

Tristețea nu-i pentru începători. Trebuie să știi cum să o fentezi, să înveți să-ți ții respirația fără să mori. Tristețea îți reproșează, își pune oglinda în fața lucrurilor tale pe care nu vrei să le vezi. Te torturează cu comparații din care ieși prost, cu dorințe dragi care nu se vor mai putea împlini, cu vina ta, cu dezamăgirea celorlalți.

Tristețea te doboară și te lasă apoi așa, conștient că ai fost doborât.

vineri, 4 octombrie 2013

Greu de domesticit

La noi în casă, pentru că mamei nu-i plăcea să calce, călca tata. Marțea aveau zi de spălat și joia de călcat. Tata își făcea temeinic treaba: își trăgea un fotoliu lângă masa de călcat, căreia îi scurta picioarele corespunzător și întindea cu fierul, cu apa și cu migala orice cută, oricât de nărăvașă. 

Vreo 3 ceasuri nu ieșea din dormitorul mic, iar când o făcea era numai ca să ne treacă pe sub nas, en fanfare, ca pe tortul miresei, teancul de lenjerii de pat, fețe de masă, perdele, maieuri și alte toate câte călcase. Cămășile, cel puțin, erau purtate pe brațe spre umerașe, fiecare în parte, cu grija cu care duci un copil adormit spre pat.

Mama spăla rufe cântând. Nu rostea cuvintele cântecelor, doar le zumzăia melodia, ca o albină dintr-o stirpe necunoscută. Nu știu la ce se gândea în momentele acelea, dar avea așezată așa o liniște zâmbitoare pe față, încât îmi închipui că i se lăfăiau în minte îngeri cu aripile ca de caier moale, mirosind a Lenor.

Dar de ce vă spun toate astea? Pentru că tocmai sunt în curățenia de după zugrăveli și mi-a trecut o secundă prin cap că am fost adoptată! :D