miercuri, 27 noiembrie 2013

Sunt tristă


Sunt tristă pe dinăuntru. Tristă rău. 
Un bufon se joacă pe-afară cu fața mea, de-a viața mea. 
Sunt tristă rău. Fundamental tristă.
Ca o înmormântare la care plouă peste o rochie de mireasă
Ca un câine culcat pe mormântul nins al stăpânului
Ca o mamă plângând cu nasul scufundat în hainele copilului dus. 
Sunt nepermis de tristă.
Atât de tristă.

marți, 26 noiembrie 2013

Bob Dylan- The man in me

O piesă pe care o ador.


***



O să ordonez mâine tot ce simt azi,

Suflând peste praful zilei care-a fost,

O să am cea mai curată inimă din lume

O inimă rea, cu rafturi și cu rost.

Pubela va fi un lucru esențial, nodul Gordian, cheia

Un mop va șterge orice urmă din femeia

Necontrolată care-am fost.

duminică, 17 noiembrie 2013

Până la lună


Sunt momente când totul ți se pare ușor. Când orice nu ți-a ieșit ani de-a rândul îți vine dintr-o dată la îndemână, firesc de parcă ar fi fost cel mai simplu lucru din lume !

Poate se întâmplă așa pentru că s-a acordat în sfârșit omul care erai, cu locul și cu momentul potrivite. Ori poate locul și momentul au fost dintotdeauna bune și doar tu a trebuit să te upgradezi, să te coci, să evoluezi.

Înainte să înțelegi asta, te întrebi, o vreme, de ce ai așteptat atât, când ai fi putut s-o faci de mult și viața ta putea să fie altfel. Bucuria reușitei ți-e puțin adumbrită, atunci, de regretul pierderii acelui timp prețios. Apoi, te consolezi că e bine și mai târziu, oricum, mai bine decât niciodată și te împaci cu tine și cu tot ce ți-a mai rămas de făcut.

De dragul vieții, întorci o pagină nouă. Pentru că nu ai putea să ștergi încercările nereușite, fără să se vadă. Și nici n-ai vrea. La urma urmei, sunt treptele care ți-au fost necesare ca să ajungi la lună, de pe vrej.

Și ieși fericit din întâmplarea asta. Respiri ușor. Dormi liniștit. Poate-ți scrii în jurnal. Simți că, la sfârșitul zilei, numai cei norocoși își închid stiloul cu care au scris istoria. Restul întorc ceasul pentru încă o zi în care nu vor avea timp să trăiască. Ori să însemne ceva.

vineri, 15 noiembrie 2013

Rochie de bal

Ai simțit, nu?
Cum îmi răstignesc gestul de a te trage spre mine ca pe o ușă deschisă?
Indiferența, știu, te poate face poartă de fier
Când drugii tăi cad implacabil peste strădania celuilalt
Zădărnicind-o.
Dar cât o să-mi tot îndur rochia de bal
Atârnată pe umeri de lemn, în șifonier?!
Uite, vezi, deja valsăm
Nici nu te-am atins și deja simți.
Muzica mea închisă o auzi cumva numai tu
Dar vreau să înțelegi, am destui ani
Vâna mea e metafora
Cu care spun lucruri pe care nu mai am curaj să le fac
O să te-mpaci?
Oricum, sunt la capătul puterilor de a rămâne inespugnabilă
Pentru că, uite, îți făgăduiesc
Să abandonez restul lumii în secunda aceea
Dacă promiți să vii și să-i simți grozăvia.

joi, 7 noiembrie 2013

Je suis malade-Lara Fabian


It’s all about the journey

Am viciul cunoașterii. Morbul aflărilor de orice natură își face de cap în mine, iar eu par să n-am nimic împotrivă. Primesc afurisita cuminecătură a noului fără să mă-ntreb la ce-mi slujește ori până la ce adâncimi îmi coboară.

Sunt atât de împătimită să descopăr, că, uneori, accept și lucruri vechi deghizate. E ca un sex pe roluri, știi că nu e real, dar tot îți face plăcere. Nu știu dacă meteahna vorbește despre un clivaj al celei ce sunt în ceea ce aș putea fi sau dacă fug, doar, de blazarea care pândește-n om ca igrasia într-un perete. Dar în fața unui drum neexplorat sunt ca puricele potcovit cu 99 de ocale de fier, de prin povești. Incredibilă.

Faptul că așteaptă un pas mai încolo atâtea posibilități mă hipnotizează precum o rozetă ce se desface la infinit în irișii mei. Nici nu contează dacă o apuc într-acolo pe calea cea dreaptă sau pe căi greșite. Mă duc întins, orbecăind somnambul după eldoradoul meu : experimentul.

Și chiar dacă, la trezire, voi fi uluită mai ceva ca de-o vedenie cu elefanți roz plăsmuiți de o minte cotropită de drog, știu că va fi meritat. La urma urmei, it’s all about the journey!

marți, 5 noiembrie 2013

Tot ce știu este că nu știu nimic

Când am văzut pentru prima dată cum se taie o găină, nu mai eram chiar copil, dar viața care subzistă, ca o zvârcolire, înainte de acalmia morții, mi s-a părut terifiantă. Corpul găinii care, detașat de cap, continua să zburătăcească în spasme prin ogradă mi-a dat senzații fizico-cuantice de atingere a realității.

Nu eram pregătită pentru nivelul ăsta.  Pentru o clipă, mi-au dispărut de pe radare, nu numai orice explicații, dar și orice întrebări ajutătoare. Găina a urcat din acea zi până aproape de maimuță în scara mea evolutivă, de aceea nici nu m-a mirat să o regăsesc scurmând la temelia cauzală a lumii, mai târziu vreme: oul sau găina?

Într-un fel, viața m-a familiarizat cu lucruri pe care nu le puteam pricepe deplin în ciuda explicațiilor băbești ori savante. În copilărie mă întrebam de ce-l boteza mamaie pe porc Ghiță, îl îngrijea, hrănea, îndrăgea, ca mai apoi să-l omoare de Crăciun și să-i mai și profaneze cadavrul punând o pătură pe el, ca să-l încălecăm noi, copiii.

Adolescența a venit cu propria-i ceață din care nu răzbătea până la mine sensul libertății aceleia cu tot felul de impuneri necesare: ale moralei, ale cutumelor societății, ale păturii celorlalți. Găseam acolo un fel de ”da, dar...” la fel de inutil ca un”nu, deși...”.

Încă cercetez ceea ce alții par să accepte ca pe un dat. Aș avea, altfel, senzația că trăiesc făcând gesturi vagi, eventual de precizie teoretică. Așa măcar sunt în miezul lucrurilor. N-am înțeles încă rostul lumii, al omului, al meu. Dar, mai presus de toate, nu am înțeles liberul arbitru. De atunci, mai ales, umblu prin lume cu Dumnezeu atârnându-mi de picioare ca unui evadat.

Willie Nelson - You Don't Know Me


sâmbătă, 2 noiembrie 2013

Cum recunoști un parvenit

E suficient să stai și să aștepți. Parvenitul nu va întârzia să se apropie de tine. Ți se va părea ciudat când îți va răspunde neîntrebat că el nu este moțul unui concurs favorabil de împrejurări, că orice a izbutit în viață este numai și numai rodul unei munci asidue și al unei inteligențe native. Îi va disprețui cu voce tare pe îmbogățiți ca să fie clar pentru toată lumea că nu este unul dintre ei.

Dar tu vei fi acolo și altădată. Vei observa dintr-un colț al existenței lui cum subliniază parvenitul finețurile pe care le mănâncă/ îmbracă/ vede, de câte ori o face. Asta dovedește că nu-i obișnuit cu ele, îți vei spune. Dacă ar fi trăit așa de măcar două generații, s-ar fi comportat firesc și toate lucrurile astea ar fi fost doar trai de fiecare zi, nimic de semnalat.

Nu va trece mult până să te invite acasă. Nu, nu o va face pentru că te prețuiește, ci pentru că parvenitul are nevoie de expunere ca să se afle cine este. Vei băga de seamă, îngândurat că își tratează personalul auxiliar ca pe slugi: îi exploatează în exces, îi plătește prost dar le pretinde standarde de înfățișare, limbaj, eventual uniformă.

Să nu te mire dacă parvenitul îi va recunoaște și îi va prezenta ca fiind din familie doar pe acei membri care se apropie de standardele la care s-a cocoțat el. Pe ceilalți, care sunt sub condiția lui materială, așteaptă-te să îi trateze ca pe cerșetori! Să le ofere lucrurile pe care el vrea să le arunce, invitațiile la spectacole care nu-l interesează, mâncarea care expiră, hainele care s-au demodat și, în general, de câte ori face un gest către ei, așteaptă-te să fie unul cu simbol de caritate. Tocmai pentru asta, va avea grijă să-i evite și să-i disprețuiască în sinea sa, dându-i drept exemplu negativ în procesul de educare a odraslelor lui.

Portretul parvenitului se va  schița singur, din zi în zi. Îl vei vedea cum își inventează blazon, cum își emancipează semnătura olografă, cum își montează numele peste tot.  Va căuta negreșit să fie membru al celor mai selecte cluburi, mușteriu al celor mai exclusiviste restaurante, afiliat la cât mai multe organizații (eventual secrete) unde să nu fie simplu membru. Va fi mai snob decât cei mai snobi, cel care-a parvenit, pentru că așa crede el că se ține rangul.

Dacă vrei să-i arăți disprețul tău, nu-l băga în seamă! Să nu recunoști un parvenit e cea mai mare ofensă pe care i-o poți aduce unui asemenea personaj ostentativ!

***


Transcrisă din memorie
Imaginea ta, neîntreaga de ea,
M-a surprins.
Erau acolo parca înadins
Ochii și buzele și vorbele confuzele
Cui te-a aprins.
Și mi-a venit să te îngân în toate
Ori să te măscăresc
Punându-ți coarne degetele răsfirate
Și mi-a venit apoi să te iubesc
Prostește și pe săturate,
La modul cel mai pământesc.