luni, 7 iulie 2014

Dear Facebook friend,

Așa și? Te-ai tuns, ți-a născut nevasta, ți-a plecat copilu-n tabără sau i-a căzut primul dinte sau ți-ai făcut selfie cu pisica. Grozav! Pentru tine. Nouă celorlalți ni se rupe. Ce treabă am eu cu treburile tale? Nu mă interesează nici cât m-ar interesa ce film rulează la cinema într-o zi când n-am chef să ies la un film în oraș.

Nu te-mpăuna aiurea cu câți stau la coadă să-ți dea like-uri! E politețe, sărmane prietene virtual! De genul: ”copilul e cam urâțel, dar dacă nu-i dau like o să fie ca și cum i-aș spune-o maică-sii în față!” Ori poate răutate, ca atunci când dai like și adaugi ”suuupeeerbăăăăă!”la cea mai urâtă poză a prietenei mai frumoase ca tine, doar-doar și-o pune-o la profil! Sau fățărnicie cum e când îți scrie ”Ce bine vă stă împreună! Să fiți fericiți!” exact una care ar vrea să-ți ia bărbatul.

Nu-i așa că știai toate lucrurile astea? Bineînțeles că le știai! În relație cu FB-ul, tu ești potentatul, bătrân, urât și cu bani, în fața tinerei frumoase. Știi precis ce vrea ea de la tine. Dar fiindcă, pentru asta, este dispusă să-ți dea ceea ce îți dorești tu de la ea, intri în joc. Sigur că ai și tu momentele tale de nebunie când crezi că nordu-i sud și tu ești altfel și tinerica te iubește și like-urile măsoară sentimente față de tine și interes pentru viața ta. Cel mai adesea, însă, știi exact cum stai și unde te afli. Stai într-o listă tot mai mare de mincinoși.
Dar fii pe pace, chestiunea o să rămână strict secretă! Între noi doi. Fair enough?

miercuri, 2 iulie 2014

Eu însămi, mie, pe mine

Nu îmi mai pot asuma optativul în nimic. Previzibilitatea lucrurilor din jur îmi vine ca un breton tăiat prost, mă sluțește și tot ce altădată ”aș”, acum ”n-aș mai”.

Sunt incapabilă să-mi abandonez starea asta de înstrăinare față de toți și toate. Politețea socială, obligațiile familiale, credința indiscutabilă nu mi se mai par convenabile. Îmi umplu plămânii cu un aer din ce în ce mai personalizat și n-am nici cea mai mică remușcare a solidarității teritoriilor comune pierdute. Am o nevoie grăbită să tutuiesc lucrurile mari ale lumii. Să-mi bat joc de gulerul lor scrobit, așa cum te iei de un amic ce a exagerat cu eleganța vestimentară într-un cadru informal.

Lucrurile mari fac ființele să se simtă mici. Iar eu vreau să mă simt importantă, unică. M-am săturat de domnia datului, a dumicaților mestecați, a motoarelor cu reacții scontate. Sunt până peste cap de manipulatori, de credincioși, de specialiști, de patrioți, de voluntari, de militanți, de toți ceilalți care-mi servesc lumea de-a gata. Toate universaliile astea ale mulțimilor, nădejdile lor rituale de parvenire spre recunoașterea celorlalți ori a lui Dumnezeu mă zgândăresc să intru în ordinea lor și să le-o stric. Așa cum, copil fiind și citind cărți polițiste, voiam să intru în mintea criminalului înaintea autorului, de parcă așa ceva ar fi fost posibil! O simplă îndrăzneală, însă, ne poate reconfigura destinul. Iar a nu te mai lăsa înrolat în cauzele altora este deja o cutezanță.

joi, 12 iunie 2014

Exhibiționistele de vestiar

Intru în vestiar și, cum împing ușa, orbesc. Un băsănău alb, plin de celulită, cu un rest de chilot scăpat nedigerat de fălcile ana(l)tomice,  îmi așază ceață pe ochi. Cu dosul cucoanei n-am nimic, vă jur! Să și-l poarte sănătoasă, dar nu cu tot dinadinsul, cum ar veni!

Reconfigurez resemnată traseul privirii și, cu gândul la hepatite, mă avânt în necunoscut. Am dulapul 191 azi, în față și pe dreapta, undeva, la mijlocul sălii. E o cursă cu obstacole cu și fără chiloți, cu și fără sutiene, cu și fără forme, cu și mai ales fără bun simț.

Pe undeva, pe la dulapul 189, goală pușcă, îmi aține calea o ”junică” purtând doar un turban din prosop alb pe cap. Încerc să-i dau ignore și să-mi văd de treaba mea, ca și cum ar fi normal să mă ciocnesc de oameni în pielea goală! Cu un aer firesc, îmi scot din geanta sport adidașii de interior, îi descalț pe cei de exterior, îi pun pe repede înainte pe primii în picioare, pe ultimii în boxa 191 și mă poziționez către ieșire.

Câmpul meu vizual se delectează din nou cu...vecina de la 189. Ai fi crezut că a avut timp să pună ceva pe ea până acum. Dar nu! Se pare că domnișoricăi îi place cum arată corpul ei și vrea să se asigure că l-am văzut absolut toate. Arborată ca un drapel în bătaia aerului condiționat din vestiar, stă așa cum a făcut-o mă-sa, privind în străfundul boxei cam cum faci acasă în fața dulapului deschis, când nu știi cu ce să te îmbraci...în fine. 

O depășesc și țâșnesc spre ieșire, evitând cu ochiul și cu pasul restul de exhibiționiste care,  proțăpite-n toate colțurile vestiarului, socializează ca la nudiști. Oare-s singura care, precum în povestea ”Hainele cele noi ale împăratului”, observ că împăratul e-n curul gol și se plimbă țanțoș de colo-colo ? Oricum, împăratul de data asta e mic copil pe lângă ăla de acum vreo lună. Mi-am amintit atunci, brusc, de Dialogurile Vaginului, la vederea unei Afrodite care, denudate, a vorbit la telefon vreo 20 de minute, cu un picior pe podea și celălalt ridicat pe banchetă, în unghi de 90 de grade, de puteam să-i facem colposcopii direct cu privirea.

Oameni buni, n-am nimic împotriva goliciunii, dar nu afișată cu ostentație și întârzieri ne-necesare în câmpul meu social. Pentru Dumnezeu, femeile alea se dezbracă total și se cântăresc într-un vestiar plin ochi de femei străine! Și mă gândesc ori că nu prea au ocazii să-și scoată chiloții și li-e dor, ori că au venit să-și găsească ”partenere” prin vestiare. Iar pe mine, sincer vă spun, mă cam agresează modul cum abuzează unele de scuza ”suntem între fete”, acolo unde ar cam fi locul acuzei ”suntem între străini”! În fond și la urma urmei, frecventez un club de fitness, nu unul de striptis!

Psihologic vorbind și, desigur, păstrând distanța și proporțiile, resimt atitudinea asta ostentativ dezinhibată ca fiind una ce poartă-n ea un sâmburel de viol la întâlnire. Și probabil nu sunt singura care a sesizat excesul. Dacă n-ar fi așa, pe ușa de la vestiar n-ar sta scris roșu pe alb: ”Intrarea în saună fără prosop este interzisă, sancțiunile putând duce până la anularea abonamentului”.

joi, 16 ianuarie 2014

De ce te iubesc numai pe tine

Pentru că ai mâini de om bun; pentru că mă faci să râd; pentru că nu e nimic pe care nu ți-aș putea ierta; pentru că-mi lași și acum, după 17 ani, bilețele de amor pe pat sau pe masă; pentru că ești generos și primești toanele mele cu duioșia cu care un părinte se lasă călărit de copil; pentru că-mi spui mereu că-s frumoasă și bună, chiar când nu sunt; pentru că mă simt în siguranță în brațele tale; pentru că te oferi mereu să iei asupra ta sarcinile mele ingrate; pentru că nu poți sta supărat pe mine mai mult de câteva minute; pentru că-mi gătești tot felul de trăsnăi după care bucătăria arată a teren de paintball; pentru că ești stâlpul meu; pentru că la cutremur mi-ai lipit capul de pieptul tău și mi-ai acoperit urechile să nu mai aud huruitul ăla îngrozitor; pentru că facem totul împreună; pentru că te interesează cine-i Innuenda, ce gândește, ce scrie, ce simte ea; pentru că ne-am rugat împreună; pentru că te-ai dus la unu jumate noaptea-n piața de flori de la Coșbuc, să-mi cauți cale; pentru că-mi spui atât de frumos ”dorința ta e lege pentru mine”, ”ce bine-i acasă!” și ”sexiuța mea!”; pentru că deși nu mă mai satur să cer de la viață, nu-mi trebuie decât sănătate și dragostea ta ca să fiu fericită; pentru că, în toți anii ăștia, am fost nedespărțiți și, în singura noapte când am dormit separat, am vorbit la telefon până aproape de zori; pentru că ești 13.03, iar eu 26.06; pentru că ești...așa...

miercuri, 1 ianuarie 2014

Prinsă

Suntem atât de asemeni noi doi
Că mă sperie fiecare cuvânt pe care tu-l începi și eu îl termin.
Fiecare gând pe care-l rotești deasupra lumii mele
E un lasou în care mă bag de bunăvoie
Emoțiile tale îmi fac, dintre cuvinte, semne disperate în locul tău.
Poate n-am habar despre ce s-a-ntâmplat,
Dar cumva inima ta poetică a bătut întotdeauna până la mine la ușă.