miercuri, 2 iulie 2014

Eu însămi, mie, pe mine

Nu îmi mai pot asuma optativul în nimic. Previzibilitatea lucrurilor din jur îmi vine ca un breton tăiat prost, mă sluțește și tot ce altădată ”aș”, acum ”n-aș mai”.

Sunt incapabilă să-mi abandonez starea asta de înstrăinare față de toți și toate. Politețea socială, obligațiile familiale, credința indiscutabilă nu mi se mai par convenabile. Îmi umplu plămânii cu un aer din ce în ce mai personalizat și n-am nici cea mai mică remușcare a solidarității teritoriilor comune pierdute. Am o nevoie grăbită să tutuiesc lucrurile mari ale lumii. Să-mi bat joc de gulerul lor scrobit, așa cum te iei de un amic ce a exagerat cu eleganța vestimentară într-un cadru informal.

Lucrurile mari fac ființele să se simtă mici. Iar eu vreau să mă simt importantă, unică. M-am săturat de domnia datului, a dumicaților mestecați, a motoarelor cu reacții scontate. Sunt până peste cap de manipulatori, de credincioși, de specialiști, de patrioți, de voluntari, de militanți, de toți ceilalți care-mi servesc lumea de-a gata. Toate universaliile astea ale mulțimilor, nădejdile lor rituale de parvenire spre recunoașterea celorlalți ori a lui Dumnezeu mă zgândăresc să intru în ordinea lor și să le-o stric. Așa cum, copil fiind și citind cărți polițiste, voiam să intru în mintea criminalului înaintea autorului, de parcă așa ceva ar fi fost posibil! O simplă îndrăzneală, însă, ne poate reconfigura destinul. Iar a nu te mai lăsa înrolat în cauzele altora este deja o cutezanță.

4 comentarii:

Mircea Popescu spunea...

Tocmai treceam pe la Arghezi:
Descantec
Lacate, cine te-a inchis
La usa marelui meu vis?
Unde ni-i cheia, unde-i pazitorul,
Să sfarame zavorul
Si să vedem în fundul noptii noastre
Miscandu-se comorile albastre?
..............................

innuenda spunea...

Frumos! Știi că ”din cauza ta” acum îl redescifrez pe Arghezi! N-o să ți-o iert! :)

Camelia spunea...

Eu zic aşa, să nu antrenez niciodată în viaţa mea cauze pierdute.
Cât despre acel "aş" părelnic,spus minţind frumos, mă mir cum în unele discursuri ale celor care îl folosesc atât de des fiinţa lor nu se dezarticulează. Asta o ziceam doar aşa.
Şi tot dinspre partea asta , dar legat de aşul meu, am fost cândva o visătoare, o utopistă. Acum am deenit o inconcesivă.
Revolta ta parcă mă chemă'n răscoală, şi-mi place cum pui lucruri în oglindă, cu ironie dar mai cu seamă cu înţelegere,ai vervă şi seriozitate, iar eu pe asta o văd ca pe o atitudine fundamentală în faţa vieţii.
Îmi placi tare, Innuenda.

innuenda spunea...

Amin, la treaba cu cauzele pierdute, nu mă omor după ele nici eu! Deși, de mă opresc puțin și cuget, pot admite că dacă ne surprindem luptând pentru o cauză pierdută, poate n-ar fi rău să cercetăm dacă nu cumva avem o lecție neînvățată. Eu încă mai aflu lucruri din astea neplăcute despre mine!

Dar să trecem la lucrurile plăcute despre mine! :)) Mulțumesc pentru ce spui tu acolo frumos, Camelia.