luni, 7 iulie 2014

Dear Facebook friend,

Așa și? Te-ai tuns, ți-a născut nevasta, ți-a plecat copilu-n tabără sau i-a căzut primul dinte sau ți-ai făcut selfie cu pisica. Grozav! Pentru tine. Nouă celorlalți ni se rupe. Ce treabă am eu cu treburile tale? Nu mă interesează nici cât m-ar interesa ce film rulează la cinema într-o zi când n-am chef să ies la un film în oraș.

Nu te-mpăuna aiurea cu câți stau la coadă să-ți dea like-uri! E politețe, sărmane prietene virtual! De genul: ”copilul e cam urâțel, dar dacă nu-i dau like o să fie ca și cum i-aș spune-o maică-sii în față!” Ori poate răutate, ca atunci când dai like și adaugi ”suuupeeerbăăăăă!”la cea mai urâtă poză a prietenei mai frumoase ca tine, doar-doar și-o pune-o la profil! Sau fățărnicie cum e când îți scrie ”Ce bine vă stă împreună! Să fiți fericiți!” exact una care ar vrea să-ți ia bărbatul.

Nu-i așa că știai toate lucrurile astea? Bineînțeles că le știai! În relație cu FB-ul, tu ești potentatul, bătrân, urât și cu bani, în fața tinerei frumoase. Știi precis ce vrea ea de la tine. Dar fiindcă, pentru asta, este dispusă să-ți dea ceea ce îți dorești tu de la ea, intri în joc. Sigur că ai și tu momentele tale de nebunie când crezi că nordu-i sud și tu ești altfel și tinerica te iubește și like-urile măsoară sentimente față de tine și interes pentru viața ta. Cel mai adesea, însă, știi exact cum stai și unde te afli. Stai într-o listă tot mai mare de mincinoși.
Dar fii pe pace, chestiunea o să rămână strict secretă! Între noi doi. Fair enough?

miercuri, 2 iulie 2014

Eu însămi, mie, pe mine

Nu îmi mai pot asuma optativul în nimic. Previzibilitatea lucrurilor din jur îmi vine ca un breton tăiat prost, mă sluțește și tot ce altădată ”aș”, acum ”n-aș mai”.

Sunt incapabilă să-mi abandonez starea asta de înstrăinare față de toți și toate. Politețea socială, obligațiile familiale, credința indiscutabilă nu mi se mai par convenabile. Îmi umplu plămânii cu un aer din ce în ce mai personalizat și n-am nici cea mai mică remușcare a solidarității teritoriilor comune pierdute. Am o nevoie grăbită să tutuiesc lucrurile mari ale lumii. Să-mi bat joc de gulerul lor scrobit, așa cum te iei de un amic ce a exagerat cu eleganța vestimentară într-un cadru informal.

Lucrurile mari fac ființele să se simtă mici. Iar eu vreau să mă simt importantă, unică. M-am săturat de domnia datului, a dumicaților mestecați, a motoarelor cu reacții scontate. Sunt până peste cap de manipulatori, de credincioși, de specialiști, de patrioți, de voluntari, de militanți, de toți ceilalți care-mi servesc lumea de-a gata. Toate universaliile astea ale mulțimilor, nădejdile lor rituale de parvenire spre recunoașterea celorlalți ori a lui Dumnezeu mă zgândăresc să intru în ordinea lor și să le-o stric. Așa cum, copil fiind și citind cărți polițiste, voiam să intru în mintea criminalului înaintea autorului, de parcă așa ceva ar fi fost posibil! O simplă îndrăzneală, însă, ne poate reconfigura destinul. Iar a nu te mai lăsa înrolat în cauzele altora este deja o cutezanță.