Terez Montcalm - E penso a te

Spre geamuri, iubito, privește!

Vine iarna. Ca un beci în care ne punem elanul vital la păstrare. Florile ei de gheață nu ne mai încălzesc. Nu mai suntem copii. Avem altele la care să ne gândim când vine iarna: la factura la gaze, la impozite, la înzăpeziri și pene de curent.

Vine iarna. Spiritul ei se înfige în noi ca un țurțure căzut de la etajul zece drept în moalele capului. Nu mai are moliciunea de fulg topindu-se pe limba scoasă, ca-n copilărie. Poate vom face bradul și, câteva ore, umblând cu degetele prin sclipiciul podoabelor din ierni trecute, vom fi fericiți. Ne vom conforma, în rest: roșu, argintiu, colinde, nașterea Domnului, crăciunițe și crăciunici, ciocolată, coșuri-cadou, vâsc, băuturi, luminițe, pupături...De atâta zarvă și clinchet, nu ne vom mai auzi nici inima bătând în șoaptă blues-uri.

Vine iarna. Iernile sunt aspre pe aici. Mi-ar plăcea, totuși, ca asta să fie o iarnă blândă cu sufletele noastre. Ca o morfină...

Firimituri 3

Am crezut o vreme că a-ți povesti viața e o indecență. Ca și cum ai veni în pielea goală într-o adunare de costumați. Încă o mai cred. Încă mai arunc jupoane peste intimitățile mele. Dar sunt conștientă că nu poți fi sincer decât până la capăt. Sinceritatea este singura impudoare completă și continuă. Restul sunt doar acte izolate de exhibiționism.

*

Mulți spun că ceea ce faci te definește. Ce știu ei! Omul e legat fedeleș de ițele lui a fi. Ca o prințesă străvezie, ființa sălășluiește în turnul cel mai abstract al realității așteptând să fie salvată. Dar cine s-o facă, dacă tu ai treabă să faci, să dregi, să satisfaci, să parvii? Când să-ți mai amintești de ea, să urci și s-o cauți?!

*

Pe când nu mă sinchiseam de el, timpul părea de hârtie. Îl mototoleam și-i aruncam ghemotocul la întâmplare în coș, în trecători, în Dumnezeu...Râdeam mult pe atunci. Și din suflet! Bucuria de a trăi era o placentă din care ieșeam în fiecare dimineață cu ochi de pui de-o zi.

*

”Scoate-ți toate personajele din minte”, i-am spus într-o zi ”și trimite-ți-le cu bocceluța în lume!” Apoi, într-o altă zi, mi-am dat seama că ăsta nu era un sfat pe care-l dădeam, ci un strigăt de ajutor al propriilor personaje, blocate-n ființa mea ca într-o gară fără trenuri.

*

Tot mai des, timpul meu e schingiuit în dosul casei, chiar de mine. Trag de el în patru zări, gata să-l disloc. Timpul se vaită, oftează, șuieră uneori cântece de martir, dar, până la urmă, cedează bunului meu plac. Care este unul rău. Prostesc. Inegal. Împart ziua în grămăjoare și abisuri și ea-mi devine, inevitabil, teren accidentat. E greu când drumul spre mâine e așa. Uneori abia răzbesc.

*

Câteodată mă uit la mine și văd o femeie matură ieșită-n lume cu șosete trei sferturi. O caraghioasă îmbătrânind în ridicolul unor existențialisme de adolescent. În timp ce, pentru mine, cine sunt rămâne o chestiune de viață și de moarte, oamenii serioși fac lucruri precise, aleargă legați de interese comune, se întrunesc și pun la cale viața. Toți par să aibă câte ceva important de făcut, doar eu răscolesc nimicurile cu vătraiul!

Dar n-am cum mă apăra de mine. Când simți nevoia să dai televizorul pe MUTE, să-ți închizi telefonul, să împingi lumea mai încolo de tine pentru o vreme și să te gândești la tot ce nu te leagă de ea, o satisfaci și gata!

Sora mea îmi zicea odată, exasperată de nevoile mele autiste: ”Nu te-nțeleg! Dacă mi-aș închide telefonul, m-ar obseda gândul că lumea merge mai departe fără mine”. Iar eu mă gândeam la asta ca la un chiul de pe vremea școlii. 

https://www.youtube.com/watch?v=aCnf46boC3I

Hugh Laurie ''The Weed Smoker's Dream''

Mă bazez pe tine * Amintiri de vânzare * Nu sunt o femeie liberă

Mă bazez pe tine, deci! Pe limba ta care-mi descântă carnea de eventuale deochiuri. Pe cuvintele tale mă bazez, că vor continua să îndrăznească, încălzindu-mă pe dinăuntru ca pe-o piatră la soare. Pe mintea ta liberă mă bazez, în lumea asta de încuiați. Mă bazez pe poezia pe care-o mărturisești, pe muzica ta interioară care-mi urcă-n spirit și mi se-aruncă-n trup, pe complicitatea gândurilor tale. Mă bazez că mi-ai putea fi, dacă nu cumva-mi ești...

*

E ora 6.00. Mă trezesc fără ceas, la un ciripit de păsări mai ceva ca un nechezat. În jurul meu dorm toate: casa părintească, mama, tata...Doar eu și amintirile ne-am trezit. Deschid un geam de la balcon și le văd clar cum îmi fac semne cumâna. Sunt chiar acolo, în tufa de liliac alb, de dedesubt, din grădină, apoi sar cât colo până la blocul din față, la etajul 1, unde, preț de câteva nopți de vară, doi ani la rând, l-am urmărit cu privirea pe Ciprian prin casă, până stingea lumina și se culca. Nu-l puteam vedea decât vara, în vacanțele în care venea acasă la verișoara lui, pentru câteva zile...Amintindu-mi acum, parcă am auzit și greierii din nopțile acelea și dorul din sufletul meu de fetiță.

Noroc de pala asta de vânt răcoros care mă face să-mi strâng halatul în jurul trupului și să intru înapoi în cameră și în realitate. Azi n-am timp de nostalgii. Vând casa părintească, apoi mă grăbesc spre prezent.

*

Nu sunt o femeie liberă. Mereu am avut ceva neetalat, ceva de voalat, ceva de ținut numai pentru mine. S-a ascuns întotdeauna în sinea mea un rest de eu. Acela destrămat de gândul că nu voi fi pe plac, că nu voi face ori nu voi fi ce trebuie, că nu voi egala ce par a fi cu ce sunt, că nu mă voi ridica la așteptările celorlalți sau la pretinderile mele. Au trecut epoci pe lângă mine și eu nu am reușit să ating deplinătatea exprimării în ființă.

La întâlnirea cu lumea, mereu am simțit că mă strâng hainele, că sunt îmbrăcată nepotrivit cu împrejurarea, că-s singura care nu știu ce am de făcut.

Starea asta permanentă m-a hăituit până dincolo de mine și asta mi-a acutizat simțurile. Emoțiile mi s-au înălțat parabolice către ceilalți. Rezonând cu ei în orice scădere sau înălțare, am ajuns curând să le înțeleg totul, să-mi explic orice, să le accept oricât...

De aceea, spun...Nu sunt o femeie liberă, dar sunt una eliberatoare.

A Winter's Tale

Despre iubire mai întâi

Hai să vorbim mai întâi...

Uite, poți să te așezi la capătul gândului meu

Și să-i șoptești ce ai vrea să știu.

O să mă prefac, o vreme, că nu am auzit.

Așa se cade.

Va fi secretul tău și al gândului meu la tine

Dar te avertizez

Nu pot să țin secretele prea mult timp în sipetele lor

Îmi place să le port la mână, la gât, vara și la picior

Și-ntr-o bună zi cineva s-ar putea să afle asta și să le spună celorlalți:

”N-o să vă vină să credeți ce-am văzut...”

”...Trebuie să fii nebun de legat să te expui așa”, vor spune ceilalți,

”I-ar putea zări copiii noștri

și apoi ar crede că-i normal să iubești și să arăți asta!”

”Să facem ceva! Oamenii ăștia ar trebui închiși

Departe de noi,

Poate-ntr-o colibă de pănuși la sfârșitul lumii, ori într-o mansardă din Paris,

Mai mult ca sigur i-ar zugrăvi pereții cu versurile lor albe, fără noimă...

Ce oameni ciudați!”

...Asta ar spune cineva.

Dar tu? Tu ce mi-ai spune?

Hai să vorbim despre asta mai întâi...

Imany - Ready for love - Le Live

Hristos a Înviat!

Queen - Let Me In Your Heart Again (Album Version)

În raport cu lumea

Tot ce câștig azi, mâine va fi cheltuit sau pierdut. Tot binele făcut va fi uitat. Toate se vor duce, pe rând, spre nicăieri sau cine-știe-unde. Toate realizările, gloriile de moment, toate iubirile trecătoare cu stările lor care azi ne fac să curgem dintr-unul într-altul precum aurul topit, mâine se vor fi dus odată cu cel din urmă care-a știut de ele. Și atunci, ce folos toată zbaterea asta? Liniștea se va lăsa oricum peste toate lucrurile noastre, urlate sau tăcute. Iar peste liniște, nepăsarea tuturor.

Îți rămân însă destule! Pe măsură ce-o trăiești, viața simplifică lucrurile până la punctul unde razele dimineților îți ating genele. Și într-o bună zi, te trezești că-ți spui: ”Colțul ierbii mă interesează acum. Vânticelul cu miros de câmp înverzit. Chiotul vrăbiilor torpilând aerul de sub streașina casei... Nimic altceva!” Și pe fundalul tuturor acestor lucruri simple, dacă îți închizi urechea la hărmălaia lumii, poți auzi, pentru întâia dată, armonica ta interioară.

De aceea și eu am căpătat un soi de serenitate în raport cu lumea. Nu-i mai împărtășesc încrâncenările, nu mă mai ating afronturile ei și, în general, nu mai vreau să-i dovedesc nimic. Sunt detașată, anonimă și fericită în această lume de notabili disperați.

Cioburi smălțuite

Am văzut azi o puștoaică atât de frumoasă, că am plâns. Mi-am bocit toate ipostazele de fată frumoasă ori de mamă de fată frumoasă înecate în apele înghețate ale timpului. Toate întârzierile în ale lumii mi se adunaseră în tiroidă ca-ntr-o praștie. Ce am fost și s-a dus, ce am încă și n-o să mai am, ce am cerut și n-am primit... Hapul implacabilului pe care va trebui să-l înghit chiar de-ar trebui să-mi disloc sufletul pentru asta...M-am trezit eliberată de gândul că a început să plouă și trebuie să adun repede pernele de pe șezlonguri.

*

În orice rău e un bine, îmi repet! Da' așa lovește Binele meu: cu manta!

*

Sunt mai mult și mai altfel de-atât. Doar că inexprimatul mi s-a pus atelă și a îndreptat orice verticală a ființei. Adio, linii frânte! Linii curbe, rămas bun! Puncte puncte...

*

Da, sunt atinsă! Sângele meu fierbe cu scorțișoara din al tău. Aerul, îl respir sacadat și are aroma ta de drog. M-au găsit emoțiile tale, gândurile, teiubescurile tale nestăvilite și neadresate. În patul tău așteaptă o jumătate de copil așezat acolo pentru povestea de seară și o jumătate de iubită gata de iubit. Povestește-mi, pe ce parte a patului o să urci lângă mine?

A Sunday Kind Of Love

Tablou

Meditez. Sunt pescarul de pe malul oricărui lac. Scufund undița și aștept. Pot aștepta cu orele uneori și nimic, nicio revelație să nu muște. Stau nemișcată, pitulată-n sinele meu și mă gândesc că, la un alt etaj, un alt pescar poate să pândească tocmai atunci o undița scufundată în fontanela mea, așteptând să mușc.

Am I The One ?

Tu. Eu. Omizi.

Frânturi de tine, sferturi de îndrăzneli, oh, dar atât de frumoase, că mă-mplinesc! Cuvintele tale taie din mine și eu cresc la loc. Și-n fiecare tânjire de-a ta mă-ndestulez eu. Nu știu cum faci! Dar aproape cred că, dacă m-ai întoarce pe partea cealaltă, aș fi tu.

Toate trenurile pe care le-am pierdut au fost pentru ca să fiu aici atunci când tu ai zăbovit. Ca să mă vezi. Să mă gândești. Și răzgândești.

Mi-e bine la tine-n ființă. Ne-ar fi fost bine oricum. Și dacă nu ne-am fi amestecat gândurile, am fi trăit tot împreună: unul în brațele viselor celuilalt. Ce urzeală de-ntâmplări interioare, tu și eu!

Dacă mă gândesc bine, nici nu știu cum arăți, pentru că asta nu a contat niciodată mai puțin decât în clipa când mi-ai arătat cum simți!

Cardinale

Nu am niciun plan B în ceea ce mă privește și mă simt a dracului de expusă în fața neprevăzutelor vieții. M-am trezit într-o vâltoare de complicități, simțuri, intuiții, lașități, emoții, nevoi maladive, neputințe împinse una într-alta. Știu mai degrabă ce nu sunt decât ce aș putea fi și mă tem deopotrivă că m-aș putea descoperi până la capăt, pe nepregătite și fără măsură, dintr-o întâmplare minuțios pregătită de univers. Că, precum un mosor care, scăpat pe jos, se derulează fără încetare, m-ar descotorosi viața de lumea pe care am știut-o și m-ar pierde în infinitul lumii neexplorate, sub comandamente cărora n-aș ști ori voi să mă supun.

Cam pe aici se instaurează ironia. Pentru că s-ar putea să umblu cu ochii injectați prin ființele celorlalți, bâjbâind după umbra mea, tocmai ca să găsesc de ce să mă țin atunci când totul s-ar duce la vale și, ca-ntr-o parabolă de coșmar, mi-ar cădea-n evantai cărămizile care m-au ținut laolaltă. Și pentru că atunci când te simți fără apărare, ești fără apărare.

Pentru că viața e tot ce simți. Iar eu simt Totul.

Firimituri 2

Vibrația mea este încântarea. Mă entuziasmez și cred în perfecțiunea gândului, a trăirii, în monumentalitatea construcției interioare. În prăpastia subiectivismului meu și-au găsit, poate, sfârșit cele mai înalte idei ale altora. Sunt vinovată, mărturisesc omul.
*
Principiile, idei fără alt cusur decât lipsa de rezistență la frecarea de realitate. Oricât de principial ai fi, inconturnabilele eșecuri ale particularului îți vor da o lecție care va reseta orice vei fi crezut că știi.
*
Să trăiești cu conștiința mortalității sau cu speranța nemuririi?
E mai bine să fii muritor, dar să te crezi nemuritor sau invers?
Absolutul este adâncime (profunzime) sau înalt?
Să ne temem sau să-l iubim pe Dumnezeu?
Cum putem uita atâtea ființe/lucruri de neuitat și ține minte toate prostiile?
Cine trăiește la periferia Paradisului și cine în centrul lui?
*
Totul este aproximativ posibil. Aproximativ probabil. Aproximativ deplin.
*
Fiecare lucru care ni se întâmplă poartă în pântecul său o revelație gata să se nască. Saltul în necunoscutul celorlalți = evoluția socială; saltul în necunoscutul tău = evoluția personală. Uneori, prin mulțimea necunoscutelor celorlalți, dai de necunoscutele tale. Salută-le, cu pălăria ridicată!
*
Învață să-ți respecți limitele, dar numai înclinând puțin capul când treci pe lângă ele.
*
Azi am inventat un cuvânt: folosofili = iubitori de folos. Trebuia să-mi numesc cumva prietenii falși.
*
Ateii ar putea fi nemuritorii care se cred muritori dacă ceea ce cred ceilalți (credincioșii) ar fi adevărat.
*
Sunt zile în care viața e un poligon de Paintball, din care te întorci acasă întreg, dar murdar.
*
Oamenii-macaz. Îi întâlnești ca să schimbi linia. Te ajută să intri în contact cu partea ta uitată, neglijată sau neștiută.
*
Îți trebuie o anume alonjă a spiritului ca să admiri în loc să invidiezi! Îți trebuie propria măreție. Numai admirabilii știu să admire frust, fără a-și lăsa aprecierea dozată de propriile ambiții.
*
Uneori mă trezesc orientată către nord.
*
Încerc să mă las de mine. Sunt în sevraj pe dinăuntrul taiorului pe care-l îmbrac pentru prestanță. Nu-i ușor. Greul începe abia după ce crezi că ți-ai răstignit și ultimul obicei.
*
Viața. O boală mortală. Un cataclism anunțat. Un iminent punct pus după orice-ar fi fost înainte. Luciditatea asta-mi face rău fizic. Mă împacă doar gândul că și mai rău e să nu-ți fi auzit niciodată inima bătându-ți ca un solo de tobe pentru iubire ori pentru o idee. Mai rău ar fi să nu fi trăit, în viață fiind, nimic.

Firimituri

Uneori, viața mea e o paradă prin atenția altora.
*
O salvare cu sirena pornită despică traficul și-mi încâlcește gândurile. De câte ori trece pe lângă mine o salvare cu sirena pornită, am senzația că-n urma ei, celelalte mașini merg în vârful picioarelor.
*
Mi-a plăcut cum își scuipa sufletul, practic, la fiecare șoaptă deocheată pe care mi-o arunca. Sufletul lui chinuit de demonii fidelității și ai bunei mele cuviințe. Era ca o tornadă a cărei pâlnie, de carne și sânge și aiurări și poezie și curiozități și îndrăzneli ultimative luase pe sus tot ce-mi mai rămăsese de dat. Dacă ar fi fost indian i-aș fi spus Cel Ce Mi Se Cuvine, iar el nu ar fi știut niciodată precis la cine mă refer. Ca acum.
*
Dacă nu faci full contact cu sufletul celuilalt, trupul lui va avea atingerea unui mort.
*
Și viața trece așa, cu noi distrăgându-ne atenția de la viață.
*
Disperarea vine cu timpul. E o întreagă istorie. A ta și a tuturor lucrurilor care nu ți-au ieșit. Îți înmormântezi una câte una posibilitățile, îți tencuiești una după alta ieșirile…Și într-o bună zi crezi că nu ți-a mai rămas nimic de făcut. Ori de așteptat. Aceea e disperarea și ea poate fi o apă foarte adâncă, dacă tu consimți să fii acela care te îneci. Dacă nu, tot ce trebuie să faci când atingi fundul, este să te împingi puternic în el cu picioarele și să țâșnești cu mâinile în sus.
*
M-am dus unde m-a purtat viața și unde am crezut că vreau să ajung. Dar oriunde te duci, te ai pe tine tovarăș de drum. Și, uneori, când te prinzi la vorbă cu tine, îți spui: ”E mai bine așa !” și auzi : ”Ce, Dumnezeu, ai făcut ?!”
*
Mi-au crescut nepoții. Unul începe să fie interesat de fete, altul conduce și e student. E frumos să-i vezi cum se schimbă sub ochii tăi, cum li se înăspresc trăsăturile, cum li se adâncește privirea. Nu prea găsesc timp să stau cu ochii pe ei, așa cum nu stăm cu ochii pe iarba care crește (decât dac-am sădit-o noi). Dar mă găsește timpul pe mine și-mi arată cum se schimbă, zi după zi, lumea din jur. Când se-ntâmplă asta, îmi dau seama că nici eu nu stau pe loc. Și atunci mă simt brusc...mătușalemică! Norocul meu e că ascult Pink Martini. Și după cum se vede treaba, toți cei care o fac rămân roz și beau până la sfârșit Martini. ;)
*
Afară tună. Sunt cu fereastra larg deschisă și urechea stângă, dinspre geam, tot mai agresată. Întâi tunetele, acum sirena unei salvări...noroc de vrăbiile care ciripesc vesel, ca-n orice zi însorită, ori de hulubii care claxonează-n răstimpuri de două ori, cu glas de diapazon.
N-am mai băgat de seamă astfel de fleacuri în ultima vreme. De fapt, trebuie că le-am înregistrat eu undeva, așa-s născută! Doar că nu am mai găsit tihna unei conștiințe a lor. Nu le-am acordat nici măcar un gând întreg, darămite un rând! Ce mare lucru zgomotele orașului!
În depărtare se aude un câine lătrând nervos. Îmi închipui că e un străin prin preajmă, iar el, sărmanul, vrea să-l facă să plece. Eh, de-aș fi avut eu câte-un lătrat pentru fiecare scârbă de om care s-a apropiat de mine, acum eu cântam la operă, iar scârbele la altă masă.
Am închis fereastra. Pacea îmi era amenințată. În plus, așa, cu geamu-nchis, ușa blocată, gura zăvorâtă și mintea-ncuiată, mai am o șansă la reintegrare.
*
Când mă gândesc ce caraghioasă e viața....Am pus nume copiilor mei care n-aveau să se nască niciodată. Dacă n-ar fi amuzant, ar fi chiar trist. Cam cum ai găsi scris în jurnalul unuia care moare azi, ”mâine începe o nouă viață pentru mine”.

I'm A Fool ...

Stare

Vino

M-am mutat într-o stare

În starea dintr-un pahar Berzelius

În care are loc singurul Big-Bang care mă interesează.

Tu.

Te aștept

Lumea e de sticlă și are pereții subțiri aici

Venele de pe mâinile tale vor conduce

În cele din urmă

La vinele de pe sânul meu

Vei primi tot ce ți se cuvine dacă vii

Voi lua tot ce e de drept al meu

O să suflăm apoi în păpădii cu orele

Până la ultima dorință spusă în gând

Ca să se-mplinească

Vino

Acum în sfârșit sunt în stare.

Hârtie glasată

Am început să am mâinile acelea, bune, ale femeilor trecute de o anumită vârstă. Când îmi plimb pe mâna stângă degetele mâinii drepte, foșnetul lor ușor, de hârtie glasată, îmi amintește de mâinile învățătoarei mele. Nu știu cum adică. Așa. Puțin reci-puțin calde, puțin moi-puțin uscate...de parcă vârstele nu s-ar hotărî.

Discordia asta a vârstelor e o chestiune subiectivă, desigur. Cei vârstnici vor fi având, dacă-i întrebi, o cu totul altă părere despre etatea mea, decât cei tineri. Fiindcă sudul le pare nordicilor cu mult mai cald decât este în realitate, așa cum sudicilor le îngheață mintea doar gândind grozăvia nordului. 

 Poate de aceea m-am proțăpit acum pe ecuator și tot încerc să-mi bat țăruși în el, ca-ntr-un hotar. Voi fi doar eu și adevărul. Chiar dacă presimt că va trage cu două guri din trupul meu: cu una dinspre nord și cu cealaltă dinspre sud. Și nu știu, zău, cum o să mai scap și din asta!

Nimic de demonstrat

N-am prea fost a doua. Nu mi-a plăcut subsecvența pe nicio linie. Habar n-am când m-am transformat dintr-un copil bun spre tolomac într-o ființă care-și cerea întâietatea. Toate frământările adolescenței, toți pumnii vorbelor sau faptelor care nu mă lăsau să dorm noaptea, de obidă, au dat în personalitatea mea ca-ntr-o cocă de cozonac, făcând-o să crească.

Asta până-ntr-o zi când am descoperit plăcerea statului în rândul doi. Dacă nu te gândești la viață ca la o paradă, ci ca la un câmp de bătaie, poziția ”un pas în spate” poate fi repaos curat.

Astăzi, privesc toată zbaterea celor ce nu-s ca mine și mă încearcă schița unui zâmbet interior. Mă simt precum condorul bătrân, obosit și curvit din bancul ăla cu un condor bătrân obosit și curvit. Pentru că văd lumea cum se pregătește de podium și știu că aceia care vor păși primii în lumina reflectoarelor nu-s neapărat cei mai buni, ci cei mai dornici să fie recunoscuți ca cei mai buni.  

Vanitas vanitatum et omnia vanitas. Cu gândul ăsta ca o platoșă intru în noul an și-n câmpul lui deschis unde nu mă mai poate nimeri niciun eșec. Pentru că viața mea nu (mai) e o demonstrație de niciun fel.