vineri, 2 ianuarie 2015

Nimic de demonstrat

N-am prea fost a doua. Nu mi-a plăcut subsecvența pe nicio linie. Habar n-am când m-am transformat dintr-un copil bun spre tolomac într-o ființă care-și cerea întâietatea. Toate frământările adolescenței, toți pumnii vorbelor sau faptelor care nu mă lăsau să dorm noaptea, de obidă, au dat în personalitatea mea ca-ntr-o cocă de cozonac, făcând-o să crească.

Asta până-ntr-o zi când am descoperit plăcerea statului în rândul doi. Dacă nu te gândești la viață ca la o paradă, ci ca la un câmp de bătaie, poziția ”un pas în spate” poate fi repaos curat.

Astăzi, privesc toată zbaterea celor ce nu-s ca mine și mă încearcă schița unui zâmbet interior. Mă simt precum condorul bătrân, obosit și curvit din bancul ăla cu un condor bătrân obosit și curvit. Pentru că văd lumea cum se pregătește de podium și știu că aceia care vor păși primii în lumina reflectoarelor nu-s neapărat cei mai buni, ci cei mai dornici să fie recunoscuți ca cei mai buni.  

Vanitas vanitatum et omnia vanitas. Cu gândul ăsta ca o platoșă intru în noul an și-n câmpul lui deschis unde nu mă mai poate nimeri niciun eșec. Pentru că viața mea nu (mai) e o demonstrație de niciun fel.