vineri, 13 martie 2015

Tu. Eu. Omizi.

Frânturi de tine, sferturi de îndrăzneli, oh, dar atât de frumoase, că mă-mplinesc! Cuvintele tale taie din mine și eu cresc la loc. Și-n fiecare tânjire de-a ta mă-ndestulez eu. Nu știu cum faci! Dar aproape cred că, dacă m-ai întoarce pe partea cealaltă, aș fi tu.

Toate trenurile pe care le-am pierdut au fost pentru ca să fiu aici atunci când tu ai zăbovit. Ca să mă vezi. Să mă gândești. Și răzgândești.

Mi-e bine la tine-n ființă. Ne-ar fi fost bine oricum. Și dacă nu ne-am fi amestecat gândurile, am fi trăit tot împreună: unul în brațele viselor celuilalt. Ce urzeală de-ntâmplări interioare, tu și eu!

Dacă mă gândesc bine, nici nu știu cum arăți, pentru că asta nu a contat niciodată mai puțin decât în clipa când mi-ai arătat cum simți!

joi, 12 martie 2015

Cardinale

Nu am niciun plan B în ceea ce mă privește și mă simt a dracului de expusă în fața neprevăzutelor vieții. M-am trezit într-o vâltoare de complicități, simțuri, intuiții, lașități, emoții, nevoi maladive, neputințe împinse una într-alta. Știu mai degrabă ce nu sunt decât ce aș putea fi și mă tem deopotrivă că m-aș putea descoperi până la capăt, pe nepregătite și fără măsură, dintr-o întâmplare minuțios pregătită de univers. Că, precum un mosor care, scăpat pe jos, se derulează fără încetare, m-ar descotorosi viața de lumea pe care am știut-o și m-ar pierde în infinitul lumii neexplorate, sub comandamente cărora n-aș ști ori voi să mă supun.

Cam pe aici se instaurează ironia. Pentru că s-ar putea să umblu cu ochii injectați prin ființele celorlalți, bâjbâind după umbra mea, tocmai ca să găsesc de ce să mă țin atunci când totul s-ar duce la vale și, ca-ntr-o parabolă de coșmar, mi-ar cădea-n evantai cărămizile care m-au ținut laolaltă. Și pentru că atunci când te simți fără apărare, ești fără apărare.
Pentru că viața e tot ce simți. Iar eu simt Totul.

vineri, 6 martie 2015

Firimituri 2

Vibrația mea este încântarea. Mă entuziasmez și cred în perfecțiunea gândului, a trăirii, în monumentalitatea construcției interioare. În prăpastia subiectivismului meu și-au găsit, poate, sfârșit cele mai înalte idei ale altora. Sunt vinovată, mărturisesc omul.
*
Principiile, idei fără alt cusur decât lipsa de rezistență la frecarea de realitate. Oricât de principial ai fi, inconturnabilele eșecuri ale particularului îți vor da o lecție care va reseta orice vei fi crezut că știi.
*
Să trăiești cu conștiința mortalității sau cu speranța nemuririi?
E mai bine să fii muritor, dar să te crezi nemuritor sau invers?
Absolutul este adâncime (profunzime) sau înalt?
Să ne temem sau să-l iubim pe Dumnezeu?
Cum putem uita atâtea ființe/lucruri de neuitat și ține minte toate prostiile?
Cine trăiește la periferia Paradisului și cine în centrul lui?
*
Totul este aproximativ posibil. Aproximativ probabil. Aproximativ deplin.
*
Fiecare lucru care ni se întâmplă poartă în pântecul său o revelație gata să se nască. Saltul în necunoscutul celorlalți = evoluția socială; saltul în necunoscutul tău = evoluția personală. Uneori, prin mulțimea necunoscutelor celorlalți, dai de necunoscutele tale. Salută-le, cu pălăria ridicată!
*
Învață să-ți respecți limitele, dar numai înclinând puțin capul când treci pe lângă ele.
*
Azi am inventat un cuvânt: folosofili = iubitori de folos. Trebuia să-mi numesc cumva prietenii falși.
*
Ateii ar putea fi nemuritorii care se cred muritori dacă ceea ce cred ceilalți (credincioșii) ar fi adevărat.
*
Sunt zile în care viața e un poligon de Paintball, din care te întorci acasă întreg, dar murdar.
*
Oamenii-macaz. Îi întâlnești ca să schimbi linia. Te ajută să intri în contact cu partea ta uitată, neglijată sau neștiută.
*
Îți trebuie o anume alonjă a spiritului ca să admiri în loc să invidiezi! Îți trebuie propria măreție. Numai admirabilii știu să admire frust, fără a-și lăsa aprecierea dozată de propriile ambiții.
*
Uneori mă trezesc orientată către nord.
*
Încerc să mă las de mine. Sunt în sevraj pe dinăuntrul taiorului pe care-l îmbrac pentru prestanță. Nu-i ușor. Greul începe abia după ce crezi că ți-ai răstignit și ultimul obicei.
*
Viața. O boală mortală. Un cataclism anunțat. Un iminent punct pus după orice-ar fi fost înainte. Luciditatea asta-mi face rău fizic. Mă împacă doar gândul că și mai rău e să nu-ți fi auzit niciodată inima bătându-ți ca un solo de tobe pentru iubire ori pentru o idee. Mai rău ar fi să nu fi trăit, în viață fiind, nimic.

miercuri, 4 martie 2015

Firimituri

Uneori, viața mea e o paradă prin atenția altora.
*
O salvare cu sirena pornită despică traficul și-mi încâlcește gândurile. De câte ori trece pe lângă mine o salvare cu sirena pornită, am senzația că-n urma ei, celelalte mașini merg în vârful picioarelor.
*
Mi-a plăcut cum își scuipa sufletul, practic, la fiecare șoaptă deocheată pe care mi-o arunca. Sufletul lui chinuit de demonii fidelității și ai bunei mele cuviințe. Era ca o tornadă a cărei pâlnie, de carne și sânge și aiurări și poezie și curiozități și îndrăzneli ultimative luase pe sus tot ce-mi mai rămăsese de dat. Dacă ar fi fost indian i-aș fi spus Cel Ce Mi Se Cuvine, iar el nu ar fi știut niciodată precis la cine mă refer. Ca acum.
*
Dacă nu faci full contact cu sufletul celuilalt, trupul lui va avea atingerea unui mort.
*
Și viața trece așa, cu noi distrăgându-ne atenția de la viață.
*
Disperarea vine cu timpul. E o întreagă istorie. A ta și a tuturor lucrurilor care nu ți-au ieșit. Îți înmormântezi una câte una posibilitățile, îți tencuiești una după alta ieșirile…Și într-o bună zi crezi că nu ți-a mai rămas nimic de făcut. Ori de așteptat. Aceea e disperarea și ea poate fi o apă foarte adâncă, dacă tu consimți să fii acela care te îneci. Dacă nu, tot ce trebuie să faci când atingi fundul, este să te împingi puternic în el cu picioarele și să țâșnești cu mâinile în sus.
*
M-am dus unde m-a purtat viața și unde am crezut că vreau să ajung. Dar oriunde te duci, te ai pe tine tovarăș de drum. Și, uneori, când te prinzi la vorbă cu tine, îți spui: ”E mai bine așa !” și auzi : ”Ce, Dumnezeu, ai făcut ?!”
*
Mi-au crescut nepoții. Unul începe să fie interesat de fete, altul conduce și e student. E frumos să-i vezi cum se schimbă sub ochii tăi, cum li se înăspresc trăsăturile, cum li se adâncește privirea. Nu prea găsesc timp să stau cu ochii pe ei, așa cum nu stăm cu ochii pe iarba care crește (decât dac-am sădit-o noi). Dar mă găsește timpul pe mine și-mi arată cum se schimbă, zi după zi, lumea din jur. Când se-ntâmplă asta, îmi dau seama că nici eu nu stau pe loc. Și atunci mă simt brusc...mătușalemică! Norocul meu e că ascult Pink Martini. Și după cum se vede treaba, toți cei care o fac rămân roz și beau până la sfârșit Martini. ;)
*
Afară tună. Sunt cu fereastra larg deschisă și urechea stângă, dinspre geam, tot mai agresată. Întâi tunetele, acum sirena unei salvări...noroc de vrăbiile care ciripesc vesel, ca-n orice zi însorită, ori de hulubii care claxonează-n răstimpuri de două ori, cu glas de diapazon.
N-am mai băgat de seamă astfel de fleacuri în ultima vreme. De fapt, trebuie că le-am înregistrat eu undeva, așa-s născută! Doar că nu am mai găsit tihna unei conștiințe a lor. Nu le-am acordat nici măcar un gând întreg, darămite un rând! Ce mare lucru zgomotele orașului!
În depărtare se aude un câine lătrând nervos. Îmi închipui că e un străin prin preajmă, iar el, sărmanul, vrea să-l facă să plece. Eh, de-aș fi avut eu câte-un lătrat pentru fiecare scârbă de om care s-a apropiat de mine, acum eu cântam la operă, iar scârbele la altă masă.
Am închis fereastra. Pacea îmi era amenințată. În plus, așa, cu geamu-nchis, ușa blocată, gura zăvorâtă și mintea-ncuiată, mai am o șansă la reintegrare.
*
Când mă gândesc ce caraghioasă e viața....Am pus nume copiilor mei care n-aveau să se nască niciodată. Dacă n-ar fi amuzant, ar fi chiar trist. Cam cum ai găsi scris în jurnalul unuia care moare azi, ”mâine începe o nouă viață pentru mine”.