marți, 27 octombrie 2015

Firimituri 3


Am crezut o vreme că a-ți povesti viața e o indecență. Ca și cum ai veni în pielea goală într-o adunare de costumați. Încă o mai cred. Încă mai arunc jupoane peste intimitățile mele. Dar sunt conștientă că nu poți fi sincer decât până la capăt. Sinceritatea este singura impudoare completă și continuă. Restul sunt doar acte izolate de exhibiționism.
*
Mulți spun că ceea ce faci te definește. Ce știu ei! Omul e legat fedeleș de ițele lui a fi. Ca o prințesă străvezie, ființa sălășluiește în turnul cel mai abstract al realității așteptând să fie salvată. Dar cine s-o facă, dacă tu ai treabă să faci, să dregi, să satisfaci, să parvii? Când să-ți mai amintești de ea, să urci și s-o cauți?!
*
Pe când nu mă sinchiseam de el, timpul părea de hârtie. Îl mototoleam și-i aruncam ghemotocul la întâmplare în coș, în trecători, în Dumnezeu...Râdeam mult pe atunci. Și din suflet! Bucuria de a trăi era o placentă din care ieșeam în fiecare dimineață cu ochi de pui de-o zi.
*
”Scoate-ți toate personajele din minte”, i-am spus într-o zi ”și trimite-ți-le cu bocceluța în lume!” Apoi, într-o altă zi, mi-am dat seama că ăsta nu era un sfat pe care-l dădeam, ci un strigăt de ajutor al propriilor personaje, blocate-n ființa mea ca într-o gară fără trenuri.
*
Tot mai des, timpul meu e schingiuit în dosul casei, chiar de mine. Trag de el în patru zări, gata să-l disloc. Timpul se vaită, oftează, șuieră uneori cântece de martir, dar, până la urmă, cedează bunului meu plac. Care este unul rău. Prostesc. Inegal. Împart ziua în grămăjoare și abisuri și ea-mi devine, inevitabil, teren accidentat. E greu când drumul spre mâine e așa. Uneori abia răzbesc.
*
Câteodată mă uit la mine și văd o femeie matură ieșită-n lume cu șosete trei sferturi. O caraghioasă îmbătrânind în ridicolul unor existențialisme de adolescent. În timp ce, pentru mine, cine sunt rămâne o chestiune de viață și de moarte, oamenii serioși fac lucruri precise, aleargă legați de interese comune, se întrunesc și pun la cale viața. Toți par să aibă câte ceva important de făcut, doar eu răscolesc nimicurile cu vătraiul!
Dar n-am cum mă apăra de mine. Când simți nevoia să dai televizorul pe MUTE, să-ți închizi telefonul, să împingi lumea mai încolo de tine pentru o vreme și să te gândești la tot ce nu te leagă de ea, o satisfaci și gata!
Sora mea îmi zicea odată, exasperată de nevoile mele autiste: ”Nu te-nțeleg! Dacă mi-aș închide telefonul, m-ar obseda gândul că lumea merge mai departe fără mine”. Iar eu mă gândeam la asta ca la un chiul de pe vremea școlii.