miercuri, 28 decembrie 2016

Sunt ca o carte deschisă

Am de gând să nimic
O să fac tot felul de fente
O să par, o să cumva, dar nu ceva
Asta în niciun caz
Pentru că sunt hotărâtă să nu, sub nicio formă
Văd eu cum mă fofilez...
Și dacă-mi iese ce mi-am propus
Adică să nimic
Atunci și numai atunci
O să ceva!

luni, 14 noiembrie 2016

Mii de balerine

Alo, voi ăștia la prima tinerețe trecută, da, voi, scăpătații care aveți fantezii cu balerine, e aici una care are fantezii cu bărbați cu bani! Așa că, dacă vă știți prin Antalya, poate răspundeți anunțului făcut de fată azi, pe la prânz, la piscina hotelului ridicat de celebrul și deloc săracul Ismailovici Mardanovici. 

A stat biata de ea în apă, până i s-a plisat pielea de pe degete. Măcar nu de pe degetele de la picioare, cum ți se întâmplă când stai prea mult în cadă! Nici n-ar fi avut cum, în poziția aia, de concurs, cu un picior ridicat și lipit de ureche, deschizând, cum ar veni, perspectiva la cel puțin șapte șezlonguri cu oameni așezați lângă nevestele lor...

Uitându-se cu cu tot dinadinsul la ea, un copil din mine a crezut că fata și-a descoperit apă la genunchi sau ceva și se căznește să și-o răstoarne în piscină... 

Balerina, o azeră minionă, la vreo douăzecișiceva de primăveri tumultuoase, vezi bine, intra în apă din zece în zece minute, cam de câte ori apărea un domn mai bine, ce părea să emane bunăstare! 
N-am bănuit nimic, dar nimic, așa cum stătea, ținându-se cu amândouă mâinile de bara de aluminiu ce cobora, dimpreună cu scările, în piscină. Stătea, cum să vă spun, cam cum te ții când ai intrat într-o apă de-un metru patruzeci, iar tu ai un metrupatrușcinci și nu știi să înoți. Stătea singură, cu un ochi închis, din pricina soarelui și celălalt rimelat pieziș. Și cum se balansa ea în ritmul apei, pe fundalul ăla de turcoaze și palmieri, părea o vedere din acelea cu japoneze care fac din ochi sub urarea Happy holidays!

Purta un costum roz, cu fesele marcate de un elastic încrețit vertical, pe linia lor despărțitoare, cu sutien balconette, pe care îl tot aranja la cupe, deși n-avea chiar caii din pădurea Letea înăuntru, ce sa zic!

Se ținea de bară ca o minionă normală, până ne-a invadat cu toată mărinimia ei deschisă de piciorul acela ce ne verticalizase stupoarea și de cele două-trei fluturări din poignet. Toți eram oarecum siderați: bărbații citeau cu cărțile invers, partenerele lor se dădeau cu loțiune de plajă ca să pară că se uită în direcția mâinii unse atunci când baleta, în căutare de adoratori, micuța azeră...Nu mai spun că, după ce a terminat de arătat tot ce știa cu picioarele și cu mâinile, a închis lasciv ochii și a trecut la torsionarea artistică a grumazului pe bară, scoțând, cum ar veni, pe scenă, toată lebăda: cu picioare, aripi și gât...

Ne-am prefăcut o vreme că nu vedem, că nu înțelegem, că nu-i treaba noastră. Aproape că mă întrebam dacă nu cumva mi s-a năzărit. Apoi am uitat de gheișă și am intrat în apă. La ieșirea din piscină, însă, nu m-am putut opri să nu mă prind și eu de bară, preț de-o secundă, atâta cât să scot din apă un deget arcuit grațios, spunându-i lui Cristi să bată gongul că urmează numărul meu de balet. 

Vă jur că olandezii care stăteau lângă șezlongul nostru nu rupeau o boabă pe românește. Dar pesemne trupul meu știa olandeza, că ne-am pus toți patru pe un așa râs isteric, de mai mult ca sigur i-a pătruns tâlcul și balerina noastră, aflată mai încolo, căci n-a (în)durat mult și-a plecat.

luni, 24 octombrie 2016

Pe cerul meu


Când tu îl vrei și el nu prea

Recunoaște! De câte ori ți-a plăcut un bărbat, nu ai fost sigură că și el te place! Adică, ok, uneori părea că întârzie în ochii tăi mai mult de-o secundă. Că te caută cu privirea prin mulțime. Că îți tot iese în cale și când se întâmplă, invariabil, zâmbește cu toată fața iluminată. Dar apoi îl vedeai uitându-se la fel de calin și la colega ta din stânga și atunci viorile se opreau brusc, lăsând loc oboiului care marca începutul sfârșitului lucrului neînceput.

În situații din astea, sufletul femeiesc resetează totul: impresii, așteptări, visuri. Nimic nu mai stă în picioare ca înainte pentru că lumea voastră potențială s-a surpat sub realitatea pupilelor lui dilatate care cuprindeau o altă femeie. Sentimentul nu e nici de furie, nici de gelozie. Umilința e ceea ce te copleșește, ridicolul tău dezvăluit ca o statuie în piața publică.

Ultimul om din lume îți cedează atunci locul și oarecaritatea! Și-n timp ce îl ocupi îți juri că, din chiar clipa următoare, bărbatul care a făcut posibilă grozăvia asta va înceta să existe pentru tine. Dar apoi vine clipa următoare și el e încă acolo. Uitându-se galeș la ea...

Câte femei n-au adormit cu o imagine ca asta în minte și o inimă chircită sub plapumă! Câte nu pot depune mărturie că represaliile încep chiar cu ele, chiar de a doua zi dimineața, când pornește tăvălugul înfometării, al întrebărilor fără sfârșit și fără răspuns, al autoflagelării! Dacă ești brunetă, devine limpede că blondă vei arăta cel mai bine...sau poate roșcată...Cauți cu disperare moduri în care să-ți lustruiești aparența de parcă ea ar purta întreaga vină pentru că tu îl vrei și el nu prea.

Dar el știe deja cum arăți cu toate culorile de păr și de ochi, cu kilograme în plus și în minus, chinuită și relaxată. Pentru că bărbații privesc femeile așa, oarecum în general, cât să vadă din prima dacă îi interesează sau nu. Ei nu despică firul în patru, ca noi, nu se îndrăgostesc pentru că spui sau faci lucruri, pentru că ești deșteaptă, cânți la chitară sau ai umor. Ei nu pontează asemenea dedesubturi și nu ajung să te placă treptat decât în cazuri excepționale.

Aproape sigur, bărbatul care te interesează nu o să remarce niciunul dintre artificiile tale de femeie. Dar s-ar putea să sesizeze la un moment dat că nu-l mai vrei. Aici trebuie să-l învingi! Dacă te lasă inima, pune-ți indiferența să-l lovească în amorul propriu sau măcar în obișnuința de a te ști ”la îndemână”, gata să te oferi înainte de a te fi cerut. Dacă te-a plăcut cu adevărat, indiferența ta îl va face să își supratureze puțin modul de a te vrea pe tine și nu pe alta, din stânga sau din dreapta.

- ”Și dacă nu?”

- Dacă nu, nu! Dar mai bine s-o afli mai devreme și numai tu, decât prea târziu, când toată lumea va bârfi că tu l-ai vrut și el nu prea.


sâmbătă, 1 octombrie 2016

Cum nu se cuvine mai bine

Nu știu voi cum mai sunteți, dar eu, de la o vreme, mă gândesc la câte povești neterminate am în cap, la câte cuvinte mi-au rămas nerostite, câte emoții neconsumate, lucruri neîndrăznite, unele chiar neimaginate și, totuși, parcă nimic nu mai începe în viața mea. Timpul se țese greu la războiul ăsta al realității și tot ce pornesc azi se leagă cumva anevoie sau se săvârșește lent, în oboseala pe care ți-o dă vederea ștearsă a unui obiectiv îndepărtat.

Mi-am camuflat neastâmpărul și cheful de fie-ce-o-fi-oare-ce-o-fi. Disponibilitatea pentru surprize înspre care nu pot trage măcar cu coada ochiului, să le anticipez sorgintea- bună sau rea.  Și am devenit ciudată pentru mersul obișnuit al lumii, când mi-am simplificat, într-un mod greu de înțeles, oamenii și activitățile cărora le dedic timp și răsuflare. Și atunci, sigur că prezentul s-a așezat ca o cloșcă pe ouă răscoapte. 

E bine și așa, doar că, uneori, aud timpul cum trece prin urechea acului și îmi însailă diminețile de seri. În lipsa unui Don Qui entuziast în voia căruia să mă las, mai repede convinsă, decât împinsă de fervori și nesăbuințe proprii, mă bucur de fiecare zi ca de-o vacanță calmă. O fericire domoală mă mână spre mâine, pe drumuri pitorești, înflorite de primăveri și colorate de toamne cunoscute și o măruntă gestiune zilnică a chestiunilor mele îmi vlăguiește și-mi trimite huhurezii la culcare odată cu găinile.

Poate că pare, dar nu mă plâng. Când ai atins echilibrul, orice îndrăzneală devine un tun care-l țintește. Și jur că i-aș mai ieși, din când în când, cu pieptul înainte, vreunei abateri la cântar și, deschizând brațele, mi-aș răstigni tihna, pentru o vreme, dacă aș ști că este menit să-mi fie cum nu se cuvine mai bine. Dar sentimentul acela că trebuie să iei cât mai mult din ceva care se-mpuținează...uh, îmi strică toată bucuria!

duminică, 31 ianuarie 2016

Împăturește mintea bărbatului în chip de origami

Amanta credea că bărbatul căruia a reușit să-i ia mințile nu și-a iubit niciodată soția. Doar i-a făcut acesteia copii, regulamentar, în poziția misionarului. Nopți de-a rândul s-a scufundat în așternuturi plângând, simțindu-se nedrept de sexi pentru câte nu primește. Nopți de-a rândul a adormit cu lacrimi pe obraz, sperând să viseze neveste șunculoase, indispuse, echipate cu chiloți până la buric și pijama din finet... Ca să poată supraviețui nedreptății vieții care făcea ca toți bărbații buni să fie deja luați.

Amanta fusese de-atâtea ori singură de sărbători, încât, ca să accepte că Universul îi face una ca asta, începuse să creadă că iubitul ei stă fără niciun chef la masa nevestei și îi mănâncă salata boeuf cu gândul la ea. Și asta o făcuse fericită, o vreme...Asta și apelul ăla scurt din noaptea de Revelion, de la 23.45 sau 0.37 când reușea el să se furișeze în baie cu telefonul.

Când l-a avut în sfârșit numai pentru ea, s-a simțit răzbunată. Și și-a jurat că nimeni și nimic nu-i va fura fericirea. Ea nu avea să fie o naivă, ca orice nevastă și nicio femeie din lume n-avea să ajungă amanta bărbatul ei. Căci ea știa exact ce are o amantă în cap: că nevasta e un fel de mamaie, care nu se epilează, poartă maieu și împăturește șosetele soțului după ce le-a spălat, în timp ce ea –ilegitima- dezbracă bikini și împăturește mintea bărbatului în chip de origami...

Ce nu știa avea să citească într-o revistă Cosmopolitan, mult după ce el o va fi părăsit pentru o altă femeie: ”Dacă ai devenit soția fostului tău amant, nu te bucura prea tare. Cercetătorii spun că, statistic, tu ești următoarea înșelată!”

joi, 21 ianuarie 2016

Nu-i așa că ești?

Îmbătrânim. Îmbătrânești. Nu-i așa că, deasupra, cerul se vede mult mai aproape? De Dumnezeu nu știi sigur nimic. De viitor, nici atât.
Trag de trupul tău, ca de-o halcă, încoace și-ncolo, spre nicăieri, patimi nebune. Atâtea speranțe, atâtea disperări, atâtea vămi! Nu-i așa că sunt zile când sufletul ți se zbate ca un fluture înhățat de-o aripă?

Te uiți la alții, te uiți la tine cel din urmă și-ai vrea altfel...și ai vrea din nou. Dar știi că asta nu se poate și îngenunchezi. Nu-i așa că, uneori, trebuie să plângi pe dinăuntru, pentru că nu ești singur și atunci aștepți cuminte să se golească telefonul, casa, paharul, ca să poți scoate afară copleșeala? Nu-i așa că, alteori, când nu mai poți aștepta, te închizi în baie și plângi amarnic în șoaptă, ca-n ”Nunta mută”, ca să nu te audă partenerul, părinții, Dumnezeu?

Te aud oricum. Ești un biet acordeon pe care bat darabane presimțiri, un flaut prin care urlă ezitări, iar când e cel mai rău, ești un capăt de pian dezacordat care sună ca un clopot. Ești multe lucruri și stări, o ușă care scârțâie, un heităr, un refuz-să-mă-gândesc-la-asta-pentru-că-n-am-nicio-soluție, un îndrăgostit naiv, ești extaz și ești agonie, ești generalul multor dezertori și ești santinela fără somn a tuturor armatelor interioare. Deseori ești tot ce n-ar trebui să fii. Și, totuși, ești. Bucură-te că îmbătrânim!  Bucură-te când îmbătrânești!

marți, 19 ianuarie 2016

M-aș jena să vă povestesc

După petrecere, m-am făcut comodă, hotărâtă să nu mă culc până nu-mi pun ordine în lucruri. Mi-am pus totul în sertare, pe rafturi. Totul. Sentimentele la locul lor. De cinste. Curiozitățile în cutia cu ace. Dorințele mi-au cam dat de furcă. Erau într-o dezordine de nedescris. Se amestecaseră cele absurde cu cele legitime, așa că a trebuit să intervin și să le lipesc etichete. Gândurile impure...pe ele le-am îndesat în coșul de rufe, urmând să le pun de dimineață la spălat...împreună cu restul treburilor murdare.
Aproape terminasem și voiam să mă trântesc în pat, când un ghem de ciorapi bleumarin a stricat totul rostogolindu-mi-se de nicăieri, până la picioare. ”Voi ai cui mai sunteți?” am schițat un zâmbet îngăduitor și am dat să mă aplec să culeg ghemul. Dar cum stăteam așa, cu șosetele roșii cu care eram încălțată, lângă șosetele-ghem bleumarin, mi-am dat seama că se asortează. Bun înțeles, n-am fost singura care a văzut că se potrivesc, de vreme ce unul dintre ciorapi, pare-mi-se stângul, s-a desfăcut puțin din strânsoarea celuilalt și a început să mi se frece languros de șoseta roșie care-mi încălța dreptul. ”Ce drăcie mai e și asta ?! N-are cum...visez!” mi-am zis și, oarecum în sincron cu ciorapul, doar că mai la nord, am început să mă frec la ochi.

Însă ciorapul bleumarin n-a dispărut. Dimpotrivă, se învârtoșase oleacă în dreptul degetului mare și, hotărât să-și facă intențiile cunoscute, prinsese a-mi urca pe picior, trasându-mi cărări ascendente către...” Alooo, unde crezi că te duci, mistăr?!” am intonat cu obrajii aprinși, aproape fără să realizez că mă adresam unui ciorap. Pielea mi se făcuse deja de găină și...mă rog, restul chestiunilor... răspundeau la apel, reclamând starea de necesitate...
Era clar, în ciorapul ăla murdar își băgase necuratul coada. ”Las’ că-l scot eu din tine!” mi-am spus și, înnodându-l de fratele lui de aceeași culoare, l-am azvârlit în mașina de spălat, pe care am pornit-o.

N-am simțit nici milă, nici regret, în timp ce-l priveam prin hublou cum se zvârcolește în spume. Doar o scamă de duioșie... ”Ciorapul ăsta nesăbuit credea că-și găsise perechea!”
Apoi m-am culcat și am visat toată noaptea așa niște lucruri că m-aș jena să vi le povestesc. Să spunem doar că afurisitul ăla de ciorap a fost răzbunat...