sâmbătă, 1 octombrie 2016

Cum nu se cuvine mai bine

Nu știu voi cum mai sunteți, dar eu, de la o vreme, mă gândesc la câte povești neterminate am în cap, la câte cuvinte mi-au rămas nerostite, câte emoții neconsumate, lucruri neîndrăznite, unele chiar neimaginate și, totuși, parcă nimic nu mai începe în viața mea. Timpul se țese greu la războiul ăsta al realității și tot ce pornesc azi se leagă cumva anevoie sau se săvârșește lent, în oboseala pe care ți-o dă vederea ștearsă a unui obiectiv îndepărtat.

Mi-am camuflat neastâmpărul și cheful de fie-ce-o-fi-oare-ce-o-fi. Disponibilitatea pentru surprize înspre care nu pot trage măcar cu coada ochiului, să le anticipez sorgintea- bună sau rea.  Și am devenit ciudată pentru mersul obișnuit al lumii, când mi-am simplificat, într-un mod greu de înțeles, oamenii și activitățile cărora le dedic timp și răsuflare. Și atunci, sigur că prezentul s-a așezat ca o cloșcă pe ouă răscoapte. 

E bine și așa, doar că, uneori, aud timpul cum trece prin urechea acului și îmi însailă diminețile de seri. În lipsa unui Don Qui entuziast în voia căruia să mă las, mai repede convinsă, decât împinsă de fervori și nesăbuințe proprii, mă bucur de fiecare zi ca de-o vacanță calmă. O fericire domoală mă mână spre mâine, pe drumuri pitorești, înflorite de primăveri și colorate de toamne cunoscute și o măruntă gestiune zilnică a chestiunilor mele îmi vlăguiește și-mi trimite huhurezii la culcare odată cu găinile.

Poate că pare, dar nu mă plâng. Când ai atins echilibrul, orice îndrăzneală devine un tun care-l țintește. Și jur că i-aș mai ieși, din când în când, cu pieptul înainte, vreunei abateri la cântar și, deschizând brațele, mi-aș răstigni tihna, pentru o vreme, dacă aș ști că este menit să-mi fie cum nu se cuvine mai bine. Dar sentimentul acela că trebuie să iei cât mai mult din ceva care se-mpuținează...uh, îmi strică toată bucuria!

6 comentarii:

Camelia spunea...

Eu simplific cu preţul clarificării sau renunţării, mi-e din ce în ce mai uşor să renunţ la ceea ce altădată nu s'ar fi întâmplat în ruptul capului, poate e de vină timpul care mi se împuţinează, asta legat de lucrurile alea pe care nu m-aş mai încumeta să le fac, cred că am ajuns la un echilibri între perspectiva subiectivă şi aia obiectivă.

innuenda spunea...

Camelia, după câte văd eu, tu clarifici, nu simplifici!:)) Eu nu am niciun motiv să simplific. O fac pur subiectiv: mă bucură în mod special prezența aceea/activitatea aceea, rămâne. Nu, pleacă. Și uite-așa, echilibrul meu, spre deosebire de al tău, pare să nu aibă niciun taler în obiectivitate. E totul subiectiv, personal până la Dumnezeu. E un echilibru subiectiv.

Anonim spunea...

E intelepciunea.Aia de dupa "fie-ce-ofi...".Si are culori calde si o stralucire aparte.Un amestec de vara plina si grea de atata lumina si toamna ce "ti-a venit" in gradina, frumoasa, calma,calda. anadana

motanes spunea...

Echilibru subiectiv. Muhahaha. Nu există așa ceva. Echilibru subiectiv este ca libertatea de exprimare în China. Așa am citit eu pe o aripă de fluture prins de ploaie.

Anonim spunea...

Querida Innuo, acabo de .... redescubrirte... Saludos

innuenda spunea...

Anadana, da, are pațina aceea a înțelepciunii...mă tem de asta! :)
Motanes, există, există! De tine nu au tras niciodată, precum câinii, gânduri contradictorii? Da' mi-a plăcut aia cu ”libertatea de exprimare în China”! De fluturele prins de ploaie, ce să mai zic!
Anonim/-a (?)Saludos!