Joan Baez - Sad-Eyed Lady of the Lowlands

Pe cerul meu

Când tu îl vrei și el nu prea

Recunoaște! De câte ori ți-a plăcut un bărbat, nu ai fost sigură că și el te place! Adică, ok, uneori părea că întârzie în ochii tăi mai mult de-o secundă. Că te caută cu privirea prin mulțime. Că îți tot iese în cale și când se întâmplă, invariabil, zâmbește cu toată fața iluminată. Dar apoi îl vedeai uitându-se la fel de calin și la colega ta din stânga și atunci viorile se opreau brusc, lăsând loc oboiului care marca începutul sfârșitului lucrului neînceput.

În situații din astea, sufletul femeiesc resetează totul: impresii, așteptări, visuri. Nimic nu mai stă în picioare ca înainte pentru că lumea voastră potențială s-a surpat sub realitatea pupilelor lui dilatate care cuprindeau o altă femeie. Sentimentul nu e nici de furie, nici de gelozie. Umilința e ceea ce te copleșește, ridicolul tău dezvăluit ca o statuie în piața publică.

Ultimul om din lume îți cedează atunci locul și oarecaritatea! Și-n timp ce îl ocupi îți juri că, din chiar clipa următoare, bărbatul care a făcut posibilă grozăvia asta va înceta să existe pentru tine. Dar apoi vine clipa următoare și el e încă acolo. Uitându-se galeș la ea...

Câte femei n-au adormit cu o imagine ca asta în minte și o inimă chircită sub plapumă! Câte nu pot depune mărturie că represaliile încep chiar cu ele, chiar de a doua zi dimineața, când pornește tăvălugul înfometării, al întrebărilor fără sfârșit și fără răspuns, al autoflagelării! Dacă ești brunetă, devine limpede că blondă vei arăta cel mai bine...sau poate roșcată...Cauți cu disperare moduri în care să-ți lustruiești aparența de parcă ea ar purta întreaga vină pentru că tu îl vrei și el nu prea.

Dar el știe deja cum arăți cu toate culorile de păr și de ochi, cu kilograme în plus și în minus, chinuită și relaxată. Pentru că bărbații privesc femeile așa, oarecum în general, cât să vadă din prima dacă îi interesează sau nu. Ei nu despică firul în patru, ca noi, nu se îndrăgostesc pentru că spui sau faci lucruri, pentru că ești deșteaptă, cânți la chitară sau ai umor. Ei nu pontează asemenea dedesubturi și nu ajung să te placă treptat decât în cazuri excepționale.

Aproape sigur, bărbatul care te interesează nu o să remarce niciunul dintre artificiile tale de femeie. Dar s-ar putea să sesizeze la un moment dat că nu-l mai vrei. Aici trebuie să-l învingi! Dacă te lasă inima, pune-ți indiferența să-l lovească în amorul propriu sau măcar în obișnuința de a te ști ”la îndemână”, gata să te oferi înainte de a te fi cerut. Dacă te-a plăcut cu adevărat, indiferența ta îl va face să își supratureze puțin modul de a te vrea pe tine și nu pe alta, din stânga sau din dreapta.

- ”Și dacă nu?”

- Dacă nu, nu! Dar mai bine s-o afli mai devreme și numai tu, decât prea târziu, când toată lumea va bârfi că tu l-ai vrut și el nu prea.

Cum nu se cuvine mai bine

Nu știu voi cum mai sunteți, dar eu, de la o vreme, mă gândesc la câte povești neterminate am în cap, la câte cuvinte mi-au rămas nerostite, câte emoții neconsumate, lucruri neîndrăznite, unele chiar neimaginate și, totuși, parcă nimic nu mai începe în viața mea. Timpul se țese greu la războiul ăsta al realității și tot ce pornesc azi se leagă cumva anevoie sau se săvârșește lent, în oboseala pe care ți-o dă vederea ștearsă a unui obiectiv îndepărtat.

Mi-am camuflat neastâmpărul și cheful de fie-ce-o-fi-oare-ce-o-fi. Disponibilitatea pentru surprize înspre care nu pot trage măcar cu coada ochiului, să le anticipez sorgintea- bună sau rea.  Și am devenit ciudată pentru mersul obișnuit al lumii, când mi-am simplificat, într-un mod greu de înțeles, oamenii și activitățile cărora le dedic timp și răsuflare. Și atunci, sigur că prezentul s-a așezat ca o cloșcă pe ouă răscoapte. 

E bine și așa, doar că, uneori, aud timpul cum trece prin urechea acului și îmi însailă diminețile de seri. În lipsa unui Don Qui entuziast în voia căruia să mă las, mai repede convinsă, decât împinsă de fervori și nesăbuințe proprii, mă bucur de fiecare zi ca de-o vacanță calmă. O fericire domoală mă mână spre mâine, pe drumuri pitorești, înflorite de primăveri și colorate de toamne cunoscute și o măruntă gestiune zilnică a chestiunilor mele îmi vlăguiește și-mi trimite huhurezii la culcare odată cu găinile.

Poate că pare, dar nu mă plâng. Când ai atins echilibrul, orice îndrăzneală devine un tun care-l țintește. Și jur că i-aș mai ieși, din când în când, cu pieptul înainte, vreunei abateri la cântar și, deschizând brațele, mi-aș răstigni tihna, pentru o vreme, dacă aș ști că este menit să-mi fie cum nu se cuvine mai bine. Dar sentimentul acela că trebuie să iei cât mai mult din ceva care se-mpuținează...uh, îmi strică toată bucuria!