marți, 2 iulie 2019

Mă scuzați, pot să-l iubesc pe soțul dumneavoastră?

De câte ori nu am auzit vorba ”bărbații buni sunt deja luați”! Eu cred că vorba asta a plecat, de fapt, de la paradoxul care face ca cei mai mulți să tânjească după oamenii altora. Recunoașteți, nu v-au zgândărit niciodată simțurile, ademenindu-vă cu promisiunea lor oprită, fructe din grădini străine? Eu cred că da. Și mai cred că, dacă poți rezista tentației, e aproape imposibil să te opui apariției ei.

Oscar Wilde spunea că singurul mod de a scăpa de o tentație este să i te supui. M-au amuzat cuvintele astea, marcă a pofticiosului care-și caută o scuză ca să se poată înfrupta. Dar ceva mă face să cred că nu ai scăpa de tentație supunându-i-te! Dacă ești tentat și dai frâu liber ispitei e puțin probabil că lucrurile se vor termina acolo. Dimpotrivă, vei vrea din nou sau vei vrea mai mult! Ispita este o șopârlă căreia nu contează de câte ori îi vei tăia coada, căci ea îi va crește la loc.

La urma urmelor, cred că, în povestea asta, e vorba despre setea de cunoaștere. Așa e omul făcut: să caute mereu, să scruteze orice orizont și să iubească imposibilul. Desigur, asta nu m-ar face într-atât de îngăduitoare încât să apreciez pentru firescul ei politicos întrebarea: ”Mă scuzați, pot să-l iubesc puțin pe soțul/iubitul dumneavoastră?”

sâmbătă, 15 iunie 2019

Prietenei mele virtuale, nemuritoare, Camelia (https://perfectiune.wordpress.com/)

Dragă Camelia,

Aud că 2019 a fost pentru tine, ” femeia cea cu ochi voalaţi de candoare şi tăceri”, anul Acela. ”Păianjenii, cu aţele lor călătoare” se vor așeza de-acum ” prin scrinul din podul sufletului” tău de camelie, prin care încă umblai înfrigurată, ”mergând prin urmele din tine ”cu doar o lună înainte de a muri, ”încă mai trezeai din moţăială nişte gânduri cu răsuflare scurtă, încă le mai atingeai pe unele cu tristeţea că nici măcar nu le-ai început şi se vor isprăvi”.

Intrasem la tine pe blog, de dor, după ce am dat de-o conversație scurtă de-a noastră și m-a întâmpinat ipostaza ta mai veche, Dia între ierni: venise din cea în care te-ai născut și se oprise în cealaltă, implacabila, cea care face ca dinspre tine ”nimic să nu se mai audă pentru că totul a fost mărturisit şi fără şovăială”.

Dar tu Camelia ești încă aici. Încă îmi mai spui ”că există întâmplări la o întindere de mână de noi, doar că undeva, ceva le întârzie, pentru că nimic nu rămâne la tine la întâmplare şi nici întâmplător, după cum şi vine”. Doar că, azi, toate cuvintele tale, ” cuvintele reale sau ireale pe care le prindeai cu cleştii simţurilor, cărora le amplificai înţelesurile”, cuvintele tale ”cu atât mai fascinante cu cât erau mai greu de pătruns”, cuvintele tale despre care spuneai că ”dacă le-ai tăcea ar însemna să calci pe nerăsărituri” îmi sună în piept, cu dangăt de clopot.

Și-am vrut să-ți spun, ca s-o știi de la mine, cu vorbele tale: deși cuvintele tale toate sunt încă aici, tu ” nu ştiu de ce taci, pierd o lume atunci când tu taci, tăcerile tale se repetă neschimbate când eşti singura autoare a lor, ceva îmbătrâneşte în noi între două lumi când dormim fără vise, spune ceva, îmbătrâneşte timpul neîmplinit, îmbătrâneşte tot ceea ce acum pare puţin, o să ne pară atât de mult mai târziu, îmbătrânesc dorurile după nespuse cuvinte, ni se lungesc paşii, o să ni se îmbătrânească întoarcerile alea care or să pară fără zare, ploaia acoperă urmele de pretutindeni şi de nicăieri, spune ceva, bănuiesc că nu ţi-e uşor, doare să vezi cum dintr-un albastru trist începe să curgă o lacrimă parcă a nimănui”.



sâmbătă, 5 august 2017

Iubirea nu bate la ușă, strigă sub geam

Discreția nu-i cuvântul ei de ordine. Când vine, chiar de vine tiptil, iubirea vine cu făină pe tălpi. Toți vor afla când te îndrăgostești, pentru că vei face lucruri prostești, nesăbuite, copilărești. Iubirea întoarce totul pe dos: ursuzii devin joviali, introvertiții limbuți, iar serioșii jucăuși ca o morsă dresată căreia i s-a aruncat o minge. 

Vei fi mai suspect decât o geantă voluminoasă lăsată într-un aeroport când vei sporovăi verzi și uscate despre persoana de care te-ai îndrăgostit, când numele ei îți va fi ca o mantră repetată la nesfârșit, admirativ, când îi vei căuta prezența și,  găsind-o, vei deveni un hulub înainte de împerechere: înfoiat, strălucitor și zgomotos... De fapt, ce zic eu ceilalți, tot ce vei fi știut tu însuți despre tine nu va mai fi, preț de-o vreme, valabil. 

Poate după ce va trece pârjolul și vei analiza, îți vei da seama că primim iubirea ca pe un drog și nu suntem exact în firea noastră cu ea în sânge. Dar până atunci, ochii tăi vor fi ca faza lungă în noaptea celorlalți, mai însuflețiți ca niciodată, obrazul destins într-un zâmbet abstract, până atunci mâinile tale vor tânji după atingerea celuilalt și vor sfâșia aerul dintre voi cu prima ocazie, urechile tale își vor lipi cu auz cuvintele lui/ei, chiar și pe cele nespuse, gândurile îți vor dăltui în creier statuia persoanei acesteia atât de dragi. 

Tot corpul tău de îndrăgostit va fi, în preajma subiectului adorației, ropot de aplauze, ovații, antenă parabolică gata să toarne-n tine imagini și sunete, mișcări și senzații...Nu vei vrea nimic decât să ai, fie și pentru o clipă, această ființă cu totul: mintea ei, trupul, sufletul. Să afli că te-a gândit, că te-a intuit, că te-a dorit cel puțin la fel de mult ca tine. 

Dar dacă vrei să tăinuiești iubirea asta, n-ai să poți. Ai să afli pe pielea ta că iubirea, când vine, nu bate la ușă, strigă sub geam!

miercuri, 28 decembrie 2016

Sunt ca o carte deschisă

Am de gând să nimic
O să fac tot felul de fente
O să par, o să cumva, dar nu ceva
Asta în niciun caz
Pentru că sunt hotărâtă să nu, sub nicio formă
Văd eu cum mă fofilez...
Și dacă-mi iese ce mi-am propus
Adică să nimic
Atunci și numai atunci
O să ceva!

luni, 14 noiembrie 2016

Mii de balerine

Alo, voi ăștia la prima tinerețe trecută, da, voi, scăpătații care aveți fantezii cu balerine, e aici una care are fantezii cu bărbați cu bani! Așa că, dacă vă știți prin Antalya, poate răspundeți anunțului făcut de fată azi, pe la prânz, la piscina hotelului ridicat de celebrul și deloc săracul Ismailovici Mardanovici. 

A stat biata de ea în apă, până i s-a plisat pielea de pe degete. Măcar nu de pe degetele de la picioare, cum ți se întâmplă când stai prea mult în cadă! Nici n-ar fi avut cum, în poziția aia, de concurs, cu un picior ridicat și lipit de ureche, deschizând, cum ar veni, perspectiva la cel puțin șapte șezlonguri cu oameni așezați lângă nevestele lor...

Uitându-se cu cu tot dinadinsul la ea, un copil din mine a crezut că fata și-a descoperit apă la genunchi sau ceva și se căznește să și-o răstoarne în piscină... 

Balerina, o azeră minionă, la vreo douăzecișiceva de primăveri tumultuoase, vezi bine, intra în apă din zece în zece minute, cam de câte ori apărea un domn mai bine, ce părea să emane bunăstare! 
N-am bănuit nimic, dar nimic, așa cum stătea, ținându-se cu amândouă mâinile de bara de aluminiu ce cobora, dimpreună cu scările, în piscină. Stătea, cum să vă spun, cam cum te ții când ai intrat într-o apă de-un metru patruzeci, iar tu ai un metrupatrușcinci și nu știi să înoți. Stătea singură, cu un ochi închis, din pricina soarelui și celălalt rimelat pieziș. Și cum se balansa ea în ritmul apei, pe fundalul ăla de turcoaze și palmieri, părea o vedere din acelea cu japoneze care fac din ochi sub urarea Happy holidays!

Purta un costum roz, cu fesele marcate de un elastic încrețit vertical, pe linia lor despărțitoare, cu sutien balconette, pe care îl tot aranja la cupe, deși n-avea chiar caii din pădurea Letea înăuntru, ce sa zic!

Se ținea de bară ca o minionă normală, până ne-a invadat cu toată mărinimia ei deschisă de piciorul acela ce ne verticalizase stupoarea și de cele două-trei fluturări din poignet. Toți eram oarecum siderați: bărbații citeau cu cărțile invers, partenerele lor se dădeau cu loțiune de plajă ca să pară că se uită în direcția mâinii unse atunci când baleta, în căutare de adoratori, micuța azeră...Nu mai spun că, după ce a terminat de arătat tot ce știa cu picioarele și cu mâinile, a închis lasciv ochii și a trecut la torsionarea artistică a grumazului pe bară, scoțând, cum ar veni, pe scenă, toată lebăda: cu picioare, aripi și gât...

Ne-am prefăcut o vreme că nu vedem, că nu înțelegem, că nu-i treaba noastră. Aproape că mă întrebam dacă nu cumva mi s-a năzărit. Apoi am uitat de gheișă și am intrat în apă. La ieșirea din piscină, însă, nu m-am putut opri să nu mă prind și eu de bară, preț de-o secundă, atâta cât să scot din apă un deget arcuit grațios, spunându-i lui Cristi să bată gongul că urmează numărul meu de balet. 

Vă jur că olandezii care stăteau lângă șezlongul nostru nu rupeau o boabă pe românește. Dar pesemne trupul meu știa olandeza, că ne-am pus toți patru pe un așa râs isteric, de mai mult ca sigur i-a pătruns tâlcul și balerina noastră, aflată mai încolo, căci n-a (în)durat mult și-a plecat.