marți, 2 iulie 2019

Mă scuzați, pot să-l iubesc pe soțul dumneavoastră?

De câte ori nu am auzit vorba ”bărbații buni sunt deja luați”! Eu cred că vorba asta a plecat, de fapt, de la paradoxul care face ca cei mai mulți să tânjească după oamenii altora. Recunoașteți, nu v-au zgândărit niciodată simțurile, ademenindu-vă cu promisiunea lor oprită, fructe din grădini străine? Eu cred că da. Și mai cred că, dacă poți rezista tentației, e aproape imposibil să te opui apariției ei.

Oscar Wilde spunea că singurul mod de a scăpa de o tentație este să i te supui. M-au amuzat cuvintele astea, marcă a pofticiosului care-și caută o scuză ca să se poată înfrupta. Dar ceva mă face să cred că nu ai scăpa de tentație supunându-i-te! Dacă ești tentat și dai frâu liber ispitei e puțin probabil că lucrurile se vor termina acolo. Dimpotrivă, vei vrea din nou sau vei vrea mai mult! Ispita este o șopârlă căreia nu contează de câte ori îi vei tăia coada, căci ea îi va crește la loc.

La urma urmelor, cred că, în povestea asta, e vorba despre setea de cunoaștere. Așa e omul făcut: să caute mereu, să scruteze orice orizont și să iubească imposibilul. Desigur, asta nu m-ar face într-atât de îngăduitoare încât să apreciez pentru firescul ei politicos întrebarea: ”Mă scuzați, pot să-l iubesc puțin pe soțul/iubitul dumneavoastră?”

sâmbătă, 15 iunie 2019

Prietenei mele virtuale, nemuritoare, Camelia (https://perfectiune.wordpress.com/)

Dragă Camelia,

Aud că 2019 a fost pentru tine, ” femeia cea cu ochi voalaţi de candoare şi tăceri”, anul Acela. ”Păianjenii, cu aţele lor călătoare” se vor așeza de-acum ” prin scrinul din podul sufletului” tău de camelie, prin care încă umblai înfrigurată, ”mergând prin urmele din tine ”cu doar o lună înainte de a muri, ”încă mai trezeai din moţăială nişte gânduri cu răsuflare scurtă, încă le mai atingeai pe unele cu tristeţea că nici măcar nu le-ai început şi se vor isprăvi”.

Intrasem la tine pe blog, de dor, după ce am dat de-o conversație scurtă de-a noastră și m-a întâmpinat ipostaza ta mai veche, Dia între ierni: venise din cea în care te-ai născut și se oprise în cealaltă, implacabila, cea care face ca dinspre tine ”nimic să nu se mai audă pentru că totul a fost mărturisit şi fără şovăială”.

Dar tu Camelia ești încă aici. Încă îmi mai spui ”că există întâmplări la o întindere de mână de noi, doar că undeva, ceva le întârzie, pentru că nimic nu rămâne la tine la întâmplare şi nici întâmplător, după cum şi vine”. Doar că, azi, toate cuvintele tale, ” cuvintele reale sau ireale pe care le prindeai cu cleştii simţurilor, cărora le amplificai înţelesurile”, cuvintele tale ”cu atât mai fascinante cu cât erau mai greu de pătruns”, cuvintele tale despre care spuneai că ”dacă le-ai tăcea ar însemna să calci pe nerăsărituri” îmi sună în piept, cu dangăt de clopot.

Și-am vrut să-ți spun, ca s-o știi de la mine, cu vorbele tale: deși cuvintele tale toate sunt încă aici, tu ” nu ştiu de ce taci, pierd o lume atunci când tu taci, tăcerile tale se repetă neschimbate când eşti singura autoare a lor, ceva îmbătrâneşte în noi între două lumi când dormim fără vise, spune ceva, îmbătrâneşte timpul neîmplinit, îmbătrâneşte tot ceea ce acum pare puţin, o să ne pară atât de mult mai târziu, îmbătrânesc dorurile după nespuse cuvinte, ni se lungesc paşii, o să ni se îmbătrânească întoarcerile alea care or să pară fără zare, ploaia acoperă urmele de pretutindeni şi de nicăieri, spune ceva, bănuiesc că nu ţi-e uşor, doare să vezi cum dintr-un albastru trist începe să curgă o lacrimă parcă a nimănui”.